Bucovina sub stăpânire austriacă și Eminescu - sprijinitor al luptei de emancipare națională

Bucovina, nordul Moldovei muşatine, a fost anexată abuziv la 1775 de austrieci prin coruperea dregătorilor turci. Despre aceste evenimente a scris Mihai Eminescu în 1877: „La anul 1774 au intrat oştirile austrieceşti, cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre; la 1777 această răpire fără de seamăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigore Ghica Voevod. Fărădelege nemaipomenită, uneltire mişelească, afacerea dintre o muiere desfrânată şi între paşii din Bizanţ, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi”.

Bucovina avea în secolul al XVIII-lea o situaţie deloc de invidiat în contextul războaielor austro-ruso-turce, ambele puteri creştine vizând o anexare, ce însemna absorbţie: rusificare sau germanizare. Varianta austriacă însemna un plus de civilizaţie faţă de cea rusă, Rusia venea cu o politică brutală şi opresivă, dar pierderea identităţii proprii şi într-un caz şi în celălaltul. Mihai Eminescu intuia că diferenţa nu este de esenţă, ci de sistem, stăpânirea lor asupra românilor însemna strivire de la Rusia şi măcinare de la Austria.

Austriecii au început o politică de deznaţionalizare a românilor bucovineni şi de colonizare a unor populaţii alogene. Referindu-se la situaţia demografică a Bucovinei și la politica habsburgilor de colonizare cu populaţie de alte etnii, Mihai Eminescu scria în 1878: „Proporţiunile etnografice au rămas în Bucovina, îndeosebi pentru români, aceleaşi care au fost în anul 1776, astăzi în 1878 sunt în Bucovina 500.000 de români. Fără îndoială, astăzi ea ar avea o populaţie mai mică, dar aproape cu desăvârşire românească”

Mihai Eminescu a fost legat de Bucovina prin educaţia sa, el a făcut clasele primare a III-a şi a IV-a la Cernăuţi, apoi a trecut la gimnaziu (Ober-Gymnasium), unde are ca profesor pe Aron Pumnul, primul său mentor pentru limba şi literatura română. Îi va purta o frumoasă amintire, omagiindu-l în 1866, la moarte, cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”. După 1861, se ridică „generaţia Aron Pumnul”. Mihai Eminescu este unul dintre reprezentanții acestei generații. Una dintre acţiunile ei care au avut un ecou puternic în rândul românilor de pretutindeni a constituit-o „Marea Serbare Naţională de la Putna” din august 1871.

Serbarea de la Putna, la care au participat peste 3.000 de români, a constituit un prilej de manifestare a conştiinţei unităţii naţionale, a credinţei într-un viitor comun, care a impulsionat lupta pentru emancipare şi unitate naţională a românilor din întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Membrii comitetului conducător al serbării au fost: din partea Universităţii din Viena: Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Gribovschi, Pamfil Dan, Cocinschi, Vasile Morariu, St. Ciurcu şi Luţiu; din partea Universităţii din Bucureşti: A. Brătescu, G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu; din partea Univesităţii din Iaşi: Resu, Irimescu şi Maroneanu; din Berlin: A.D. Xenopol. La 11 iulie 1871, Ioan Slavici, ca preşedinte, şi Mihai Eminescu, ca secretar, anunţă prin intermediul presei că s-au luat toate măsurile pentru reuşita serbării de la Putna.

La Putna, cei 100 de preoţi, diaconii, comitetul şi invitaţii aşează în biserică, la mormântul Voievodului, urna şi steagurile. S-a cântat “Veşnica Pomenire” şi mulţimea a îngenuncheat. Urmează apoi praznicul pentru popor la care participă membrii comitetului şi alţi importanţi oameni de cultură în frunte cu Mihail Kogălniceanu, care iau masa cu ţăranii. Ciprian Porumbescu, pe atunci de 18 ani, a fost acceptat de taraful lui Grigori Vindireu, celebru în acele timpuri, care chiar îi încredințează propria vioară, şi a cântat pentru toţi cei prinşi în horă. „Tată…, am cântat Daciei întregi!”, avea să spună entuziasmat tatălui său, preotul Iraclie Porumbescu. Mihai Eminescu mărturisea că „prin această manifestare s-a ridicat simţul naţional, iar studenţii, care au apărut din toate ţinuturile româneşti vor contribui, după aceasta, într-o largă măsură, la redeşteparea poporului român”. După serbare, studenţii s-au întrunit într-un congres condus de Ioan Slavici. Discuţiile au fost multe. Eminescu le-a considerat prea multe şi prea lungi: „facem ce ştim şi lumea vine după noi”, avea să spună el.

În 1875, se împlineau 100 de ani de la ocuparea Bucovinei și manifestările jubiliare trebuiau să evidenţieze „opera de civilizare” înfăptuită de austrieci. Reviste româneşti iau atitudine faţă de sărbătoarea austriacă a centenarului anexării Bucovinei. Autorităţile austriece confiscă broşurile şi revistele româneşti, dar multe dintre ele ajung la românii bucovineni. Teodor V. Ştefanelli îşi amintea rolul lui Mihai Eminescu în răspândirea broşurii „Răpirea Bucovinei”: „Seara, înaintea serbării, mă trezesc deodată cu Eminescu care sosise din Iaşi, aducând cu sine, în birjă, un cogeamite lădoi din lemn, de o greutate foarte mare… Îmi spune, apoi, că a adus pentru serbarea din Cernăuţi mai multe sute de exemplare din o broşură, intitulată Răpirea Bucovinei… A doua zi toate broşurile erau împărţite între români, ba Eminescu avu îndrăzneala a trimite broşura, prin poştă, la căpiteniile serbării şi la cele mai marcante persoane oficiale”.

Municipalitatea din Iaşi organizează o serbare comemorativă pentru Grigore Ghica Voievod, asasinat de turci, pentru împotrivirea la anexarea nordului Moldovei la Imperiul habsburgic. Festivitatea se ţine în septembrie 1876. Eminescu consacră acestor evenimente istorice şi comemorării lor o amplă prezentare pe care a publicat-o în „Curierul de Iaşi” în 1 şi 3 octombrie 1876. Politica lui Grigore Ghica este caracterizată după documentele din broşura “Răpirea Bucovinei”. Sfârşitul tragic al domnitorului este explicat prin intrigile Curţii din Viena şi dezbinările interne. „Popor românesc – scrie Eminescu – mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacii fiii tăi ar fi fost uniţi totdeauna, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au adus să-ţi vezi ruşinea cu ochii”.

În articolul „La anul 1774…” , publicat în „Curierul de Iaşi” în 30 septembrie 1877, poetul descrie bogăţiile şi frumuseţile peisajului bucovinean. „Sunt munţi cu pomi şi cu alţi copaci roditori, scrie Eminescu în graiul bătrânesc, printre cari curg apele cele limpezi, care dintr-o parte şi din alta de pe vârfurile munţilor se pogoară la vale cu un sunet preafrumos pe aceste laturi, făcându-le asemenea unei mândre grădini. Prin nisipul pâraielor ce se încep din munţi se găseşte praf de aur, prin codri sunt cerbi, ciute, căprioare, bivoli sălbatici şi, în munţi, despre apus, o fiară pe care moldovenii o numesc zimbru”. Eminescu arată ce-a devenit Bucovina după o sută de ani de administraţie austriacă: „Mlaştina de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunătură a celor ce nu mai puteau trăi într-alte părţi, Vavilonul babilonicei împărăţii”. Poetul condamnă, din nou, politica anexionistă a Imperiului habsburgic. „Vânzarea Bucovinei – scrie Eminescu – va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mâini o vom deschide de-a pururea, cu a noastre mâini vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme şi şirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte”.

Societatea studenţească „Arboroasa” de la Cernăuţi se dovedeşte hotărâtă în acţiunile ei pan-româneşti. Sprijină războiul de independenţă al românilor, conclucrează cu alte societăţi româneşti, condolează moartea lui Grigorie Ghica, primeşte stipendii de la instituţii româneşti. Conducătorii ei sunt arestaţi şi li se intentează un proces care atrage atenţia în întregul spaţiu locuit de români. Procesul a atras atenția lui Mihai Eminescu, care a scris despre ceea ce considera că ar fi politici greșite adoptate de curtea imperială de la Viena față de românii din Bucovina. Mihai Eminescu studia presa de limbă germană din Imperiul austriac şi în ceea ce priveşte procesul Arboroasei era bine informat. Articolele sale erau, după cum spunea Titu Maiorescu, „mai peste marginile iertate”. În coloanele ziarului „Timpul”, Mihai Eminescu a subliniat unicitatea politică a procesului, dar şi solidaritatea românilor cernăuţeni cu studenţii judecaţi: „Până acum nu s-a mai întâmplat în Cernăuţi un proces de asemenea natură, din care cauză publicul se îmbulzea nu numai în sala de şedinţe, ci şi pe uliţi, încât, pentru a păzi ordinea şi de teamă de tulburări, uliţele erau parcurse de patrule de agenţi poliţieneşti.

Eminescu a aparţinut Bucovinei prin străbunii săi, anii şcolarităţii la Cernăuţi şi începuturile sale literare. Bucovina a avut în Eminescu, pe de altă parte, pe cel mai consecvent şi strălucit apărător al identităţii sale naţionale, ameninţată grav şi în secolul al XIX-lea. Caracterele identitare româneşti nu au putut fi şterse. Limba, credinţa, tradiţiile, istoria au fost păstrate, în ciuda vitregiilor vremii şi, la 1918, Bucovina s-a unit cu România. Nici Eminescu, nici Porumbescu nu ar fi fost prea bătrâni la aceeastă dată, dar nu au avut parte de o astfel de bucurie care să încununeze lupta lor…

Prof. dr. Daniel DIEACONU

FOTO: Revistele ”Lumina” și ”Putna”