Nicolae Iorga a fost istoric, profesor universitar, academician, filosof, economist, scriitor și poet, dramaturg, critic literar, publicist, evocator și portretist, orator, istoric al literaturii române și om politic. Un savant, care prin prisma preocupărilor sale complexe, a dominat mai bine de jumătate de secol de istorie. Nu vă propunem o biografie după canoane ştiinţifice, ci o fărâmă de istorie, câteva epigrame, două texte ale bătrânului făuritor de ţară întreagă ce vede cum se sfarmă hotarele ţării şi versurile scrise precum „o carte înaintea morţii”.
Cercetările sale s-au concentrat asupra bisericii, a școlii, a vieții sociale și economice a românilor, a făcut studii de istorie a comerțului, industriei, a organizării statale. A realizat studii de istorie a românilor din Peninsula Balcanică, a albanezilor, de istorie a Bizanţului, a adunat şi publicat mii de documente vechi privitoare la români, a urmărit scrierile călătorilor străini. A creat piese de teatru, a scris poezii, dar cu adevărat importante au fost studiile sale istorice. Mai ales în domeniul dramaturgic a înregistrat mai multe fiasco-uri. Conferinţele sale radio au avut un impact deosebit asupra lumii româneşti interbelice.
S-a născut la 5 iunie 1871 la Botoșani şi a studiat la Colegiul „August Treboniu Laurian” din Botoșani, ca apoi să se înscrie la Colegiul Național din Iași. Vorbea la acea vreme fluent franceza, italiana, latina și greaca. Urmează cursurile de la Facultatea de Litere a Universității din Iași, absolvind într-un singur an! A continuat studiile în străinătate din 1890 până în octombrie 1894, urmând cursuri în Italia, Franța, Anglia și Germania. Astfel, la numai 23 de ani, Iorga devine membru corespondent al Academiei Române, iar la întoarcerea în țară, la 24 de ani, obține catedra de istorie la Universitatea din București.
Din punct de vedere politic a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat în 1910, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru și, pentru o perioadă, prim-ministru, consilier regal, etc. A participat la fondarea Institutului de Studii Sud-Est Europene în 1914 și a fost un membru activ în activitatea Comisiunii Monumentelor Istorice, între 1923-1940, a fost președintele Comisiunii, perioadă fastă a acesteia.
La cererea lui Carol al II-lea, Nicolae Iorga a devenit prim-ministru al României în aprilie 1931 într-o perioadă grea. A ocupat această funcție până în mai 1932, când și-a prezentat demisia, dezamăgit şi dezamăgind, și a revenit la viața academică.
A fost autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii, a realizat numeroase sinteze, ce au culminat cu „Istoria Românilor” în 10 volume. Şi, dincolo de toate, a fost un adevărat patriot, o calitate greu de găsit astăzi în general și inexistentă în rândul clasei noatre politice de după decembrie 1989.
A făcut destule greşeli politice, a fost de multe ori prea vanitos, naiv în relaţiile cu unii mult mai versaţi şi lipsiţi de scrupule oameni politici precum Argetoianu sau regele Carol al II-lea, a fost implicat în numeroase conflicte, făcând deliciul presei. A devenit şi subiect de epigramă, bineînţeles din cauza fostului său tovarăş, devenit însă aprig duşman: A.C. Cuza. Dar şi a lui Păstorel Teodoreanu.
Al.O. Teodoreanu, cunoscut mai mult sub numele de „Păstorel” şi care a fost unul din marii oamenii de duh, creator de fraze celebre, de calambururi şi epigrame. Păstorel Teodoreanu (pe numele său real Alexandru Osvald Teodoreanu) s-a născut la Dorohoi pe 30 iulie 1894. De-a lungul timpului acesta a fost avocat, ziarist, scriitor, gastronom sau oenolog. Vinul şi cârciuma sunt subiecte predilecte. Printre ţintele sale favorite s-a aflat Nicolae Iorga, istoric, savant şi… prim-ministru în anii ’30. Şi Iorga nu era un tip iertător, de pe urma epigramelor sale au suferit tatăl şi fratele său. Astfel cartea de epigrame „Strofe cu pelin de mai, contra Iorga Nicolai” a condus pentru Osvald Teodoreanu, tatăl lui Păstorel, la pierderea funcției de ministru în guvernul condus de Nicolae Iorga. Ionel Teodoreanu, fratele epigramistului, a pierdut o… decoraţie. Pe lista scriitorilor ce trebuiau decorați de rege, se aflau ambii frați Teodoreanu, iar Iorga l-a scos pe Ionel, celebrul creator al „Medelenilor”, confundându-l cu Păstorel. Întâmplarea a stârnit râsul în cercurile literare şi nu numai, punându-l într-o lumină defavorabilă pe celebrul savant, atunci prea prins de politică. Iată câteva astfel de exemple:
„Oratorul
Frazele domnului Iorga sunt lungi
Fraza asta nefirească
Pentru public e un bine,
Fiindcă, până s-o termine,
Poate sala s-o golească”.
Sau:
„Guvernul Iorga
Cazul nu-i aşa sinistru,
Căci părosul demiurg
Doar pe scenă-i prim-ministru,
La consiliu-i dramaturg”.
Şi:
„Istoricul
Astăzi ştie orişicine
Chiar de nu-i un om prea cult
Că Xenopol scrie bine
Pe când Iorga scrie mult”.
Alăturăm două texte ale unui mare patriot român, cel numit „apostolul neamului”, scrise însă în fatidicul an 1940:
„SĂ NU UITĂM!
Așezați unde suntem, în bătaia tuturor vânturilor, ca și cum ne-ar fi fost menirea să stăm de strajă în fața și împotriva celor mai sălbatice vijelii, toată viața noastră de aproape două mii de ani n-a fost altceva decât o trântă cu primejdia.
Am biruit adesea, dar cea mai mare biruință e că avem, în ciuda tuturora, un pământ și un steag pe care ai noștri au fost vrednici să le apere. Dar sunt și la neamul cel mai dârz întru apărarea bunurilor sale și ceasuri rele pentru care nu noi, și nu noi toți, suntem vinovați.
Să nu le lăsăm să treacă fără urmă. Dacă n-am putut plăti atunci răul ce ni s-a făcut, de atâta să avem grijă: măcar să nu uităm!
Nicolae Iorga
7 septembrie 1940”.
„CE ESTE UN HOTAR: CINE UITĂ NU MERITĂ!”
S-a îngustat cu peste o treime pământul țării noastre și trei-patru milioane dintre ai noștri au ajuns să fie iarăși, după vreo douăzeci de ani de libertate, supt o stăpânire străină, care se arată de la început, și la Răsărit și la Apus, deosebit de aspră.
Mulți dintre cărturari și-au căutat adăpost, pierzându-și adesea toată averea, în părțile acestea unde mai este steagul românesc, pentru care s-a vărsat atâta sânge. Dar sătenii au rămas tot acolo, siliți să se înțeleagă în limba stăpânilor celor noi și, în ce privește pe basarabeni, fără să aibă măcar mângâierea Bisericii.
Cu dânșii să fie inima noastră! Prin tainele care leagă pe oameni, ei o vor simți-o. Și speranțele lor se vor uni cu pregătirile de viitor ale noastre. Nicolae Iorga” („Neamul românesc pentru popor”, 1 octombrie 1940).
Încheiem cu poezia „Brad bătrân”, care a fost scrisă de Iorga cu doar câteva zile înaintea asasinării sale de către legionari în pădurea de lângă Strejnic. În 1940, pe fondul cedării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord sovieticilor, dar şi a cedării Transilvaniei de Nord, urmare directă a Dictatului de la Viena, regimul regelui Carol al II-lea, susţinut timp de un deceniu şi de Nicolae Iorga, ce a deţinut mai multe demnităţi, s-a prăbuşit şi în România s-a instaurat „Statul Naţional-Legionar”. Nicolae Iorga, la 27 noiembrie, a fost ridicat de lângă soţia sa din vila sa de la Sinaia de un grup de legionari şi dus cu forţa în pădurea Strejnic de lângă Ploieşti, unde a fost ucis, „împuşcat de nouă ori cu pistoale de 7,65 şi 6,35 mm şi fiind abandonat în pădure”, după cum s-a consemnat ulterior. Vestea cutremurătoare a asasinării sale s-a răspândit în întreaga lume şi 47 de universităţi şi academii au arborat drapelul în bernă. Sugerăm, după citirea poeziei, să ascultaţi şi interpretarea de excepţie a lui Dan Andrei Aldea, din 1978.
„Brad bătrân
Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbra
Şi-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:
O, voi ce-n soare cald trăiţi
Şi aţi răpus strămoşul nostru
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteţi aşa grăbiţi?
În anii mulţi cât el a fost
De-a lungul ceasurilor grele,
Sub paza crăcilor rebele,
Mulţi şi-au aflat un adăpost.
Moşneagul, stând pe culme drept,
A fost la drum o călăuză
Şi-n vreme aspră şi hursuză
El cu furtunile-a dat piept.
Folos aduse cât fu viu,
Ci mort, acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce
Decât doar încă un sicriu?
Acel ce-n mijloc de vrăjmaşi
Nu ştie calea să şi-o taie,
Acel a căruia văpaie
O stinge vântul pătimaş.
Acela nu e legiuit
Stăpân în lumea-nchipuirii:
Cu mirul sfânt al nemuririi
N-a fost din leagăn miruit.
Cu groapa care îl ascunde
Fiinţa i se nimiceşte,
Căci a fugit din locul unde
Se moare, dar se biruieşte.”
Daniel DIEACONU
