Celebrul Dorel poate lovi când nici nu te aștepți. Avem bandă de biciclete mai lată decât o bandă de circulație în Piatra Neamț, pe coridor de mobilitate, nu avem parcări, pentru că un Dorel a proiectat din turnul său de fildeș, un alt Dorel de la Primărie a semnat ca Chitic un proiect, o grupă de Dorei de la ADR-NE au aprobat și ei și doreii votanți suferă. Ca să dăm doar un exemplu. Recent, un exemplu de Dorel criminal avem dinspre zona Consiliului Județean Neamț, care propune de mai mulți ani un proiect de restaurare pentru Muzeul de istorie Bicaz, clădire de patrimoniu. De ani buni se știe că sunt probleme dar nimeni nu a explicat cum s-a ajuns la stadiul în care clădirea nu a mai putut fi folosită din cauza unor… ciuperci. În anul de grație 2025, consilierii județeni au avut în mape un proiect de hotărâre prin care ar trebui să aprobe indicatorii tehnico-economici pentru proiectul de conservare al muzeului și suma de 27 de milioane de lei pentru proiectare și execuția lucrărilor.

Cum a lovit Dorel muzeul în 1990

Cercetările “stratigrafice” și analizele de laborator efectuate de specialiști în cadrul proiectului de restaurare a Muzeului de Istorie Bicaz, fostul Teatru Sătesc “Ion Kalinderu”, au scos în evidență faptul că în interiorul clădirii s-au dezvoltat trei tipuri de ciuperci (detalii puteți reciti aici). Prima dintre ele și cea mai periculoasă, numită științific “Serpula lacrymans” este “cea mai gravă formă de atac biologic, apoi două specii de macromicete specifice lemnului în construcții, Hyphodontia arguta și Artrodia serialis”.

În documentația proiectantului, se spune clar faptul că apariția acestor ciuperci se datorează “umidității de capilaritate excesivă și pe de altă parte intervențiilor necorespunzătoare la nivelul arhitecturii edificiului – placarea la exterior, după anul 1990, cu o tencuială dură din ciment și praf de piatră cu grosimea de 6-7 cm pe toate ariile fațadelor și soclu (determinând evaporarea umidității din ziduri către interiorul edificiului, pe suprafețele zidurilor), iar la interior închiderea părții inferioare a pereților cu un lambriu din plastic care a închis ermetic suprafața zidăriei, de asemenea lipsa ventilației”.

Cu alte cuvinte, betonul în care a fost îmbrăcat exteriorul și placarea cu plastic a jumătății de jos a zidurilor în interior cu plastic au transformat muzeul în ciupercărie, creând condițiile ideale pentru apariția și dezvoltarea acestora.

Erodarea pietrei din soclul clădirii, spun aceeași specialiști a apărut după ce s-a placat cu beton, ceea ce a condus la infiltrații de apă în interiorul și la baza clădirii.

Ce nu spune nimeni este cine a aprobat monstruozitatea și cât a costat atunci, că acum pentru refacere sunt bani buni și mulți.

Cum a lovit Dorel muzeul în 2016

În 2016, la peste doi ani după ce s-a descoperit atacul ciupercilor (așa funcționează birocrația din ani în ani!), au fost decopertați pereții în interiorul încăperii respective, îndepărtându-se 20-30 cm, dar, din nou s-a făcut o greșeală: decopertarea s-a făcut numai “deasupra limitei lambriului de plastic care acoperea pereții”. Adică, de lambriu nu s-au atins! Au îndepărtat în schimb ferestrele pentru a asigura ventilația. Atâta timp cât lambriul de plastic nu a fost îndepărtat imediat, umiditatea s-a păstrat la interior.

Revine întrebarea, cine sunt Doreii care au gândit tehnic lucrarea, cine a a aprobat-o și cât a costat lucrarea făcută în bătaia de joc specifică Neamțului.

Directorii Complexului Muzeal despre lucrări, proiecte și lucrări

Dorin Nicola, în februarie 2015, pentru Mesagerul de Neamț: „Imediat ce am aflat că ciuperca de lemn se dezvoltă în mediu umed și am constatat că pereții clădirii sunt îmbibați cu apă, iar construcțiile din jur împiedică uscarea pereților ne-am adresat primăriei. Și, în paralel, am luat măsurile care se impuneau: am mutat patrimoniul, am scos lambriul, am făcut o igienizare, însă bani din fonduri proprii pentru întreaga lucrare nu avem și atunci sperăm într-o finanțare europeană, printr-un proiect pentru care ne-am propus să facem studiul de fezabilitate”.

**************************************

Gheorghe Dumitroaia în iunie 2015, pentru Mesagerul de Neamț: „Apariția unei ciuperci ne produce neplăceri și, în scurtă vreme, împreună cu factorii de decizie, ordonatorul principal de credite, va trebui să intervenim la clădirea din Bicaz și să reparăm tot ce se poate repara. Avem un proiect foarte îndrăzneț, în sensul că necesită foarte mulți bani, și sperăm să-i obținem printr-un proiect european. Ceea ce vreau să vă propun și să spun în mod oficial este să refacem teatrul sătesc de odinioară de la Bicaz. Practic, acolo nu se mai poate face altceva, pentru că s-au făcut tot felul de inovații, adaosuri, extinderi, care s-au dovedit că nu sunt atât de bune, clădirea păstrând caracterul de muzeu. Cred că ar ieși o bijuterie și, chiar dacă Bicazul are mai puțin de 8000 de locuitori, cred că toți cei care vor trece pe Valea Muntelui ar putea să se oprească să viziteze acest loc. Am să apelez și la alte instituții care vor să ne dea o mână de ajutor”.

Din istoria clădirii și transformările prin care a trecut

În sala fostului Teatru Sătesc ce avea destinația de spațiu pentru spectacole se mai păstrează elementele decorative de la începutul construcției: pe tavan o rozetă flancată de patru elemente florale ceramice și baghete profilate. Dar și decorul de stucatură ce delimitează cu elemente de basorelief deschiderea perimetrului destinat scenei.

Schimbându-i-se destinația de-a lungul timpului, clădirea a suferit diferite modificări, potrivit acelorași documente. În anii 90 a fost sediu de bancă, a fost închisă latura vestică și s-au creat goluri pe acea parte, au fost construite mai multe coșuri de fum. Au apărut pereți interiori noi din cărămidă și bolțari de beton. În 2007, a fost refăcut acoperișul din tablă profilată tip țiglă de culoare roșie, deși în proiect fusese prevăzută culoarea gri închis. Acești Dorei au proiectat, aprobat, plătit, iar cei care au făcut modificări nu au fost foarte preocupați de soarta clădirii de patrimoniu.

Trebuie să punctăm și momentul în care, în timpul și după cel de-al doilea război mondial, clădirea a suferit “degradări serioase”, iar fostul teatru este transformat în altceva. Primăria îl preia și își ține aici unele ședințe, o parte din spațiu revine Băncii Populare, iar în unele spații a fost găzduită chiar armata germană, potrivit Documentației DALI din 2016, informații preluate în noul proiect.

În 1946, teatrul este preluat de sindicat iar unele încăperi sunt transformate în birouri. Sala de spectacole devine sală de proiecții cu 200 de locuri, un fel de cinema local, unde rulau filme artistice și documentare despre istoria Bicazului.

În 1952, după începerea lucrărilor la Hidrocentrala Bicaz, clădirea a devenit sediul Direcției generale a Hidrocentralei, însă în continuare în sala de spectacole rulau filme sovietice și românești, dar și spectacole de teatru ale trupei profesioniste din Bacău.

La 1 noiembrie 1958, se înființează Muzeul Raional Bicaz, la inițiativa Academiei Române, pe fondul descoperirilor arheologice din zonă. Zece ani mai târziu i se schimbă denumirea în Muzeul Hidroenergetic Bicaz, în 1970 devine Muzeul Orășenesc Bicaz, iar din 1978 a devenit Muzeul de Istorie Bicaz.

Ca o concluzie, nu atât transformările determinate de schimbarea regimului, de anumite momente istorice, au afectat clădirea fostului teatru sătesc, cât mai ales modul în care au fost efectuate așa-zise reparații și cum s-a “restaurat” clădirea după revoluție, cu beton și plastic, au condus la atacul ciupercilor și distrugerile care au afectat grav, în timp, construcția considerată monument istoric și un monument arhitectural al începutului de secol XX.

Angela CROITORU

Valentin BĂLĂNESCU