Ruinele cetăţíi (nu cu mulţi ani înainte reconstruită într-o mare parte a sa) se înalță impunătoare pe Culmea Pleşu. Prin poziția sa naturală a beneficiat de mari posibilități defensive: pe de o parte e protejată de viroage adânci, iar pe de altă parte, de coasta abruptă a muntelui, iar spre nord, cetatea e legată printr-o șa cu muntele Cerdacului, unde se presupune că a existat un important punct de observație. Şi nu e de mirare că, atunci când în spatele zidurilor au fost plăieşi vrednici, era de necucerit.
Cu numele a intrat în istorie în 1395, când regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a venit cu gânduri de cucerire în Moldova, ajungând în fața cetății Neamț, unde a emis un act de cancelarie regală – „ante castru Nempch”. „Cronica veche moldovenească” relatează că Ștefan Mușat a învins pe regele Ungariei la Hindău, Ghindăoanii de azi, în apropierea Neamțului şi la fel spune şi inscripția de pe mormântul lui Ștefan I de la Rădăuți.
Unii istorici o încadrează în lanțul cetăților teutonice de la începutul veacului al XIII-lea sau o leagă de prezenţa sașilor bistrițeni, care au construit-o înainte de întemeierea Moldovei, explicând astfel numele ei – Cetatea Neamțului. În urma investigațiilor complexe ale cercetătorilor s-a ajuns la concluzia că cetatea Neamț a apărut în timpul domniei lui Petru I Mușat înainte de 1387.
În ceea ce privește numele cetății Neamț, a fost luat de români de la slavi, la aceștia din urmă, el înseamnă „mut”, după cum îi numeau pe germani, a căror limbă n-o înțelegeau. Se pare că a avut loc o colonizare de elemente săsești în ținutul care apoi s-a numit al Neamțului. De la târg, s-a numit cetatea din vecinătate, apoi mănăstirea, iar de la apă și-a luat numele „plaiul Neamțului”. Numele s-a întins apoi asupra ținutului respectiv și, în cele din urmă, a intrat în componența numelui orașului Piatra care, din „Piatra lui Crăciun”, cum se numea la început, a devenit „Piatra-Neamț”.
La Cetatea Neamțului, terenul a fost în prealabil amenajat, defrișarea realizându-se prin ardere, fapt dovedit de existența unei dungi subțiri de cenușă, ce separă stratul de marnă sfărâmată mărunt de un strat de lut galben purtat, cu numeroase fragmente ceramice de secolul XIV. Cercetările de pe platoul din fața podului demonstrează efortul de amenajare prin nivelare a pantei respective cu ajutorul unui strat masiv de moloz. Ceramica aflată aici aparține primei jumătăți a secolului al XV-lea.
Cetatea a fost ridicată de meșteri autohtoni, mărturie fiind marele număr de edificii construite în timpul domniei lui Petru I (cel puțin trei cetăți: Neamț, Suceava și Șcheia, precum și câteva biserici și mănăstiri). Alături de meșteri au lucrat țăranii satelor din împrejurimi, îndeplinind muncile grele și lipsite de calificare: căratul pietrelor, al nisipului și al apei pentru mortar, săparea fundațiilor și a șanțului de apărare. Cetatea a fost construită din piatră de râu, din mari lespezi de gresie, care se află prin împejurimi și din cărămidă tencuită cu var și „nisip mare”, cu ziduri înalte de douăzeci și cinci de metri pe alocuri, având o grosime de trei până la patru metri și jumătate, legate prin grinzi groase de stejar complet încastrate în zidărie.
Din timpul îndelungatei domnii a lui Alexandru cel Bun (1400-1432) ne sunt cunoscuți câțiva din pârcălabii de la Neamț. Primul dintre aceștia este Șandru, amintit la 1403. Se pare că în 1415 pârcălab de Neamț era Stanislav Rotompan, unul dintre marii feudali moldoveni a cărui carieră politică începuse încă din timpul lui Petru Mușat.
Perioada ce se întinde de la înscăunarea lui Ștefan cel Mare – 1457 – și până la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș – 1538 -, a fost cea mai strălucită din întreaga istorie medievală a Moldovei. Marele domn a refăcut cetățile mai vechi și a înălțat cetăți noi la granițe sau în interiorul Moldovei, creând un puternic sistem defensiv. Măsurile de securitate adoptate de Ștefan cel Mare și-au dovedit eficacitatea mai curând decât era de așteptat, cu prilejul campaniei conduse de însuși Mahomed al II-lea în vara anului 1476. Nereușind să stăvilească tăvălugul oștilor turcești la Războieni, moldovenii au pregătit cetățile pentru un îndelungatul asediu, aplicând o nimerită tactică de hărțuire. În această perioadă de timp, sultanul și-a adus oastea sub zidurile cetății Neamț. Iată ce scrie Angiollelo, secretarul sultanului: „Făcând încercarea de a cuceri fortăreața amintită, s-au așezat șapte bombarde și în decurs de opt zile s-a făcut încercarea de a o cuprinde, dar două din acele bombarde s-au spart, iar cei ce se aflau în fortăreață nu voiau să stea de vorbă și toți se apărau cu artilerie și nu le păsa de noi”. O cronică internă contemporană cu evenimentele descrise dă unele amănunte în plus: „atunci au tras din castel în tunul cel mare și au împușcat și pe comandatul artileriei”.
Văzând sultanul că „pierde vremea” – notează Angiollelo – și că foametea era mare, căci pâine n-aveau, nici nutreț pentru cai, ridică tabără. „Iar turcii, înțelegând ca să vie, Ștefan-Vodă cu oastea în gios – încheie Neculce – au lăsat și ei Cetatea Neamțului de a o mai bate și au început a fugi spre Dunăre. Iar Ștefan Vodă au început a-i goni în urmă și a-i bate, până i-au trecut de Dunăre…”. Peste două decenii, Ștefan cel Mare zdrobește aici oastea leșească a lui Ioan Albert, care asediase Suceava în 1497.
Domniile urmașilor lui Ștefan cel Mare – Bogdan III (1504-1517), Ștefăniță (1517-1427) și Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546) – nu fac decât să continue, deși cu mai puțină energie și fermitate, linia politică deschisă de marele lor înaintaș. Se încheie perioada de glorie în fața asediului lui Soliman Magnificul, din 1538, cetatea Neamțului, ca și Suceava, își deschise porțile. Din cauza trădării boierilor, care l-au părăsit pe strașnicul fiu al lui Ștefan cel Mare. Despre Alexandru Lăpuşneanul s-a scris în „Letopisețul Moldovei”: „Deci, Alixandru Vodă făcând pre cuvântul împăratului – umplând toate cetățile de lemne, le-au aprins de au ars și s-au risipit”. Stricăciunile aduse de Lăpușneanul nu au fost prea grave, în curând, Ieremia Movilă repune în stare de funcționare cetățile de la Neamț și Suceava, așezând garnizoane în ele.
În 1600, Cetatea Neamțului și-a deschis porțile și a primit oastea lui Mihai Vodă Viteazul cu urale de bucurie, așa cum se cuvenea, ca pe o oaste frățească, venită să făptuiască unirea țărilor române. Spre sfârșitul aceluiași an, unirea politică a țărilor române făurită de Mihai Viteazul cu atâta trudă și sacrificii, se destrăma. Trădat de aliații săi imperiali în Transilvania, atacat deopotrivă de turci și polonezi și mai ales lipsit de sprijinul maselor populare ale căror interese nu au știut să le apere, domnul pierdea Moldova deja în luna septembrie. Armata polonă care venea sub comanda cancelarului Ioan Zamoyschi, aducându-l pe Ieremia Movilă, se afla la 24 septembrie sub cetatea Neamțului, întâmpinând aici oarecare rezistență din partea garnizoanei lăsate de Mihai Viteazul.
La sfârșit de secol, o parte a armatei lui Ioan Sobieski, în drum spre țară, în 1686 (după ce, la Iași, dă foc la două mănăstiri, răpește toate vasele sacre, împreună cu multe alte odoare prețioase, ia în captivitate pe mitropolitul Dosoftei), ajunge până la Cetatea Neamțului, unde sta ascunsă domnița Ruxandra, una din cele mai frumoase femei ale vremii. „Rășchirându-se leșii și cazacii și moldovenii pribegi prin țară după jaf, cum scria cronica, aflat-au pe doamna Rocsandra, fata lui Vasile Lupu pre care au fost ținut-o feciorul lui Hmil, anume Timuș, în Cetatea Neamțului”. Aici intrând prin surprindere, o ceată de cazaci răzleți, într-o noapte, au pus-o la cazne, i-au luat vreo 19 mii de galbeni și, pe prag, cu toporul i-au tăiat capul. Multă vreme au rămas pe un perete al cetății niște pete de sânge, urmele mâinilor chinuitei domnițe, din acel ceas.
De trăinicia zidurilor Cetății Neamțului avea să se încredințeze și regele polon Ioan Sobieski, în vara anului 1691. Pentru a cuceri cetatea, regele a fost nevoit să întreprindă un asediu regulat și să folosească artileria. O mână de oameni, deveniți legendar „plăieșii” cetății, l-au oprit în loc timp de cinci zile și cinci nopți. A cincea zi, văzând că muriseră zece dintre ei, după ce primiseră „poruncă domnească” (un fals zapis ticluit de aghiotanții regali, ca din partea lui Constantin Vodă Cantemir) predară cetatea pe cuvânt că vor fi lăsați slobozi să plece încotro vor voi. Acceptând regele această condiție, când văzu că ies șase oameni la poartă, ducând în spate alți trei, răniți, cuprins de admirație, furie și rușine – cum scria Dimitrie Cantemir în Istoria Imperiului Otoman – a poruncit să-i spânzure. Izvoarele poloneze pomenesc o garnizoană de 400 de luptători, care a rezistat timp de câteva zile armatei lui Sobieski.
Într-o nemeritată părăsire şi uitare a fost şi multă piatră din ziduri a fost folosită de târgoveţi. Recunoscută ca monument istoric, cetatea a fost salvată şi zidurile şi-au căpătat în vremea din urmă măreţia vremurilor marilor voievozi muşatini.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
