Începuturile de an - Tradiții și obiceiuri

În nici o altă parte a țării, repertoriul Anului Nou nu cunoaște o atât de mare varietate și bogăție de manifestări folclorice ca în Moldova. Transmise pe cale orală din generație în generație, într-o permanentă schimbare și înnoire, atât ca funcție, cât și ca mod de realizare artistică, obiceiurile tradiționale moldovenești legate de Anul Nou au ajuns până în zilele noastre ca niște spectacole, care concentrează, la fel ca în trecut, atenția întregii colectivități.

Sărbătoarea Anului Nou prezentată de Foaia Diecesana, apărută la Caransebeș, anul 1902

„Din religiunile și mitologiele tuturor popoarelor vechi, începând dela Indieni, Egipteni, Greci, Romani, până la Germani și Slavi, este cunoscut cum că toate au avut cult de soare și, personificând soarele drept Zeu, și l-au închipuit a umbla, a trece în cursul său prin zodiac, unde cu zodiele (constelațiunile) respective representătoare mai vârtos de animale a avut 12 lupte, începând dela răsărit cătră apus, ca și Ercule (Hercules), care asemenea a fost erou de soare. Colinda plugșorului. Dnul Teodorescu în «Colinde, datini și moravuri, ale poporului român», Bucuresci 1874 pag. 59, ne spune, cum că în orașe băeții, iară la țară junii, colindează cu plugul. Băeții își fac un plug în miniatură, imitând pe cât se poate adevăratul plug, îl înfrumsețează cu hârtii colorate și flori, și-i pun

un clopoțel sau două în coarne, iar junii dela țeară iau chiar adevăratul plug, cu un clopot mai mare, îl târăesc, și astfeliu merg la fiesce care casă de orează (aorează)”.

Revelionul de acum și de altădată

Sărbătoarea Anului Nou nu a avut o mare însemnătate în comunitățile tradiționale românești, Revelionul fiind un import târziu de sorginte urbană, destul de greu de acceptat de bătrânii satelor.

„La noi, în vremurile mai vechi, lumea nu știa de Revelion. În seara precedentă, vârstnicii se adunau, povesteau, se omeneau, ca în seara de Crăciun. La miezul nopții se trăgea clopotul la biserică, iar sătenii ieșeau din case și pocneau și pușcau să alunge diavolii, să nu fure Anul Nou.”

Pe teritoriul țării noastre au fost identificate cel puțin trei începuturi de an: la 1 ianuarie (calendarele iulian și gregorian), la 1 martie (calendarul roman) și la 1 septembrie (calendarul biblic).

Potrivit cercetărilor etnologului Ion Ghinoiu, este posibil ca în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie, profund marcată de ritualuri de înnoire a timpului („Ovidenia”, „Filipii de Toamnă”, „Sântandrei” și „Sf. Niculai”) să fi fost celebrat „Anul Nou dacic”.

În vechime, revelionul era un ceremonial funerar, ocazionat de moartea și renașterea simbolică a zeului an.

Plugușorul

Plugușorul se recita din casă-n casă, în Ajunul Anului nou, seara sau până în dimineața Anului Nou. Era practicat mai ales de copii sau adolescenți.

Unii bătrâni ne povestesc că, mai demult, îl practicau numai bărbații în puterea vârstei. Obiceiul era să se adune câte doi-trei băietani, care formau o ceată și mergeau la urat. Ocazional, se formau și cete mari, care își alegeau un vătaf, pentru a fi dirijate.

Cântatul urăturii este însoțit de sunetul clopoțeilor, buhaiului și de pocnetul bicelor. Când ceata era foarte mare și avea în componență jocul caprei, al ursului sau al arnăuților etc., existau și „muzicanți” la fluier, cimpoi, dobă, cobză, vioară. Ceata era dotată și cu pocnitori și pușcoace.

Ca răsplată, colindătorilor li se dădeau colaci, fructe, bani, cârnați.

*ocul Caprei

Un obicei străvechi, ce face parte din tradițiile de iarnă, păstrat încă la români de Anul Nou, mai ales la sate și comune, este Jocul Caprei. Capra a fost socotită de români ca animalul care alungă spiritele rele și aduce noroc în noul an.

La origine, Jocul ”caprei” – omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea – era un ceremonial grav, un element de cult.

În cadrul sărbătorilor agrare, jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat și evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul „caprei”. În zilele noastre, jocul a rămas doar un prilej de divertisment, ce îi înveselește pe gospodari, le aduce urări bune și noroc cu prilejul Anului Nou.

Fluierașii interpretează jocul caprei, iar ciobanul, având în mână o botă, dirijează jocul acestora adresându-le strigăturile. Trupa mai poate fi completată de un vraci sau vrăjitor, în funcție de zona unde se practică acest obicei.

Jocul Ursului – istorie și obicei

Jocul Ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măști întâlnite în satele moldovene și bucovinene. Jocul ursului este o tradiție ale cărei începuturi se pierd în negura timpurilor.

Cultul ursului era prezent și la geto-daci, care îl considerau un animal sacru. Chiar numele Zalmoxis, confirmă că ursul era un animal totemic al dacilor (zalmo=piele si olxis=urs). La traci, ursul avea un rol cosmogonic: pe spinarea unui urs au fost sprijiniți stâlpii pământului.

Deoarece era considerat un animal pur și sincer, a fost inclus pe cer, în constelația Ursa Mare și Ursa Mică. Ursul este perceput ca fiind cel care reglează anotimpurile, potrivit propriului său ritm de hibernare.

Cetele de urși pot fi independente, dar, de regulă, ele alcătuiesc un nucleu ceremonial în cadrul grupurilor complexe de mascați (Benzile, Arnăuți etc.) Ceata urșilor este condusă de un căpitan, fiind compusă din urși, ursari, irozi, mascați și toboșari. Ursarii sunt cei care conduc urșii printr-un lanț, legat de capătul ciomegilor, ce se prinde apoi de capul ursului.

Toboșarii dau ritmul jocului, prin tobele gigantice prinse de trunchi, pe care le bat cu două bețe de lemn.

După executarea numerelor din timpul dansului, urșii se mișcă independent, simulând viața lor liberă în mijlocul naturii, se iau la trântă, fac tumbe, simulează chiar atacul asupra persoanelor din asistență.

Alte semnificații ale acestui obicei atribuie jocului Urșilor de Anul Nou alungarea demonilor din case și ogrăzi.

Calendarul de cărbuni

Tot în noaptea din ajunul Anului Nou se făcea, în lumea satelor de altădată, și calendarul din cărbuni, pentru aprecierea rodului la culturile din anul viitor.

Pentru aceasta, se alegeau cărbuni aprinși, egali ca mărime, proveniți din aceeași esență lemnoasă, câte unul pentru fiecare cultură ce urma a fi semănată în anul care începea (grâu, porumb, sfeclă, mazăre, cartofi etc).

Cărbunii, botezați cu numele plantelor, erau puși pe marginea vetrei sau pe o tavă și erau lăsați până a doua zi (1 ianuarie).

Prognozarea culturii se baza pe principiul echivalenței, cantitatea de cenușă rezultată în urma arderii complete și a stingerii cărbunilor indicând rodul recoltei. În funcție de aceasta, se decidea care dintre culturi va fi semănată în cantități mai mari în primăvara următoare.