Navetista II: ”Candidată la o viață normală”

„Candidată la o viață normală”, așa și-ar intitula Luciana Lupescu, profesor de Fizică și TIC, un eseu despre propria sa viață. A muncit mereu, de la absolvirea facultății în învățământ, învățând timp de 8 ani ani vară de vară până ce a reușit să se titularizeze pe post, ca profesor de Fizică, cu a doua specializare Tehnologia Informației. Acum are un post sigur în doar două unități de învățământ, una în Piatra-Neamț și una comunală. Naveta făcută în acei ani în care era suplinitor au marcat-o, dar au fost, paradoxal și cei mai plini de satisfacții. Între timp, a trecut printr-un divorț dureros, a pierdut multe, mai ales anii alături de fiul ei, care a crescut mai mult cu bunicii în primii săi ani de viață. Are acum cariera pe care și-a dorit-o? E o întrebare la care încă mai caută răspuns. Nemulțumiri are și acum, ca titular: norma didactică a crescut, valoarea voucherelor de vacanță a scăzut, obligația de a petrece 8 ore în școală nu o înțelege în condițiile în care și acasă munca profesorului continuă, necontorizată de nimeni. Consideră că multe dintre măsurile luate în ultimii ani, dar în special cele din acest an școlar (2025-2026) duc în derizoriu munca dascălilor și îi duce într-o zonă a vulnerabilității.

Pasagera de pe scaunul din dreapta

În primii 6 ani de navetă între 4 școli, mergea cu mașina colegilor, mereu grăbită, făcând compromisuri peste compromisuri în viața personală pentru a face față ritmului, volumului de muncă, navetei. I-a plăcut însă meseria ei, apropierea de elevi, modul în care au devenit a doua ei familie. Se dedicase meseriei de profesor și alesese Fizica pentru că un profesor la această disciplină i-a fost model în viață. Era tânără, entuziastă și pasionată. Felul în care o privea băiețelul din ultima bancă, din clasa a V-a, căruia îi aducea, pe furiș, câte un sandvici ca să-și astâmpere foamea, era pentru ea un imbold. Bucuria să vadă că acel băiețel învăța formulele în clasă și apoi să-l vadă crescând, mergând la olimpiadă. Băiețelul de atunci a ajuns la liceu, iar acum mai are puțin și termină facultatea. Și va fi profesor într-o zi sau, poate, va lucra într-o mare companie. Munca ei nu a fost în zadar. Ca acel băiețel mai sunt câteva zeci de copii buni care i-au dat un sens zbaterii. Miilor de kilometri adunați, ardorii cu care a strâns punga, a renunțat la micile bucurii pentru a pune bani deoparte pentru propria mașină, tuturor acestor sacrificii viața le-a răspuns cu acești copii minunați. Miilor de pagini de teste corectate, lecțiilor învățate pe hol, în fața băii de lângă cancelarie, în timp ce ronțăia un măr… Își amintește cât de repede treceau zilele, mereu pasagera din dreapta a mașinii unui coleg sau a unui străin care o luase la ocazie. Copiii curați, politicoși, unii cam slăbuți, bucuroși să-și arate respectul pentru ea. Lecțiile predate cu conștiinciozitate, orele de pregătire de după ore. Toate acestea fac parte din viața ei încă.

Brutăria din colț și bucuria tinereții

Primii ani au trecut repede, era căsătorită cu iubitul ei, încă din studenție, a născut băiețelul, iar, după numai un an, a trebuit să se întoarcă la catedră. Aveau chirie de plătit, o mulțime de cheltuieli și salariile lor erau mici. Mai făcea câteva ore de pregătire cu copiii unor cunoștințe care aveau Fizica probă scrisă la bacalaureat. Soțul ei lucra ca inginer într-o firmă de construcții. La început venea la timp acasă, iubitor, uneori cu un buchet de flori.

”Îmi amintesc și acum mirosul de pâine proaspătă de la brutăria pe lângă care treceam în fiecare dimineață, la una dintre școli. Cumpăram o pâine caldă, doar așa de poftă și o împărțeam în prima pauză cu câțiva dintre copiii din clasă. Statul ar trebui să se îngrijească cu adevărat că niciun copil nu este flămând la școală! Se dau bani pe atâtea lucruri inutile, când ar trebui ca în fiecare școală să existe o cantină pentru acești copii sau să se îngrijească primăria că primesc o masă caldă”, spune Luciana.

Copii, cine știe formula energiei

Pe atunci se trezea în fiecare dimineață la ora 5 pentru ca la 8 fix să fie deja pe scaunul de la catedră. Pregătea pachetele pentru toți, călca ținutele. Își trezea soțul și repeta o lecție în timp ce își sorbea cafeaua. Acum se trezește la 6:30, a câștigat încă o oră și jumătate de odihnă. Făcea 100-120 de kilometri de navetă săptămânal, acum face doar 60. Și, totuși, în acei primi ani, în pofida greutăților, avea elevi cu rezultate la olimpiade, absolvenți care au mers la diferite universități și care au căutat-o apoi să-i mulțumească. Școala ajunsese să fie a doua ei casă, în graba de a parcurge distanța dintre casă și cele 4 unități de învățământ la care preda în fiecare săptămână. Avea și două școli la care avea clase în simultan: a VII-a cu a VIII-a, două ore pe săptămână care erau cele mai complicate pentru ea. Trebuia să predea două lecții diferite, să asculte, să le dea răgaz copiilor să înțeleagă ce le-a predat. ”Copii, cine știe formula energiei?” Scoateți o coală de hârtie… Le dădea câte un test o dată la o lună și jumătate, în încercarea de a vedea ce au înțeles și unde mai trebuia să insiste. La două dintre școli preda, suplimentar și Tehnologia Informației, între alte ore de fizică. Uneori o obosea toată această alergătură și își ruga elevii să rezolve singuri, pe caiet, niște probleme, iar la sfârșit îi anunța că tocmai și-au scris tema pentru acasă, deci vor avea mai multe timp pentru alte discipline sau pentru joacă. Unii dintre acei copii își ajutau părinții la munca câmpului, era conștientă de asta. Și atunci când îi asculta, era ceva mai răbdătoare, mai tolerantă, le mai șoptea o formulă, le adăuga un punct sau două.

Prima mașină – o victorie personală

După 7 ani de alergătură, cu banii adunați și din orele de pregătire a reușit să-și cumpere propria mașină. Nu era nouă, era un Volkswagen la mâna a doua, dar mergea bine, nu consuma foarte mult și era un real pas înainte pentru ea. Nu mai trebuia să apeleze la cunoștințe sau să stea la șosea la ”Ia-mă, nene!”. Dar, când viața ei începea să devină ceva mai bună, băiatul ei era deja la școală, a trecut printr-un divorț urât, a luptat pentru propriul copil, simțind că pierde o parte din ea în această luptă. Și atunci alergarea către ore nu mai era la fel, era mai obositoare. Viața ei o luase pe un făgaș abrupt, nu se mai regăsea. S-a trezit singură, cu o mamă bolnavă, un copil de crescut și câteva teancuri de teste de corectat. Psihic era dărâmată. ”Uneori mă opresc și mă întreb: Când voi avea și eu o viață normală? Fără presiune, fără alergătură? Iubesc copiii, dar pe unii părinți nu îi înțeleg. Ar vrea să ne substituim lor, să-i învățăm pe copii până și acele lucruri normale, mărunte, acei 7 ani de-acasă!” – și privește în gol.

Nu poți face educație cu forța!

Partea de oră în care trebuie să facă pregătire cu elevii care au probleme în a-i înțelege disciplina nu o privește ca pe o povară. Însă, a ajuns să-și spună că fiecare copil ar trebui, într-o organizare ideală a educației, să poată alege ce discipline își dorește să studieze. ”Unui om îi poți lua ceva cu forța, se întâmplă frecvent! Dar, să-i dai ceva cu forța, asta este imposibil! Nu poți să obligi niște copii să învețe la disciplina ta. Poți doar să te străduiești să ți-i apropii, să-i ajuți să înțeleagă, Când nici asta nu merge… ajungi să te mulțumești că învață măcar pentru a primi note de trecere. Și este dureros, pentru că îmi iubesc disciplina și cred că este importantă chiar și în viața de zi cu zi. Însă, nu poți obliga pe nimeni. În fiecare clasă există și astfel de elevi” De câțiva ani nu mai are elevi care să meargă la olimpiadă mai departe de faza locală, continuă să facă pregătire pentru bacalaureat cu câțiva copii buni și speră să-și regăsească bucuria de a profesa, aceea de la început. Când totul era mai greu și totuși… mai ușor!

Angela CROITORU