Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza rămâne una dintre cele mai captivante din istoria modernă a României. A intrat în conștiința publică drept „domn al Unirii” și, pentru multe generații, a devenit un reper de conducător providențial, omul care a schimbat din temelii destinul unui stat abia născut. Paradoxal, aceeași epocă l-a și elogiat până la zeificare, dar l-a și atacat violent, prezentându-l când ca „părinte al patriei”, când ca „dictator nerușinat”.
Un exemplu grăitor al cultului construit încă din timpul domniei este textul inscripționat în redacția ziarului „Buciumul” (condus de Cezar Bolliac), imediat după plebiscitul din 1864, o veritabilă odă a recunoștinței: „Celui ce-a făcut Unirea… Celui ce-a împroprietărit pe clăcași… Celui ce-a dat instrucțiune gratuită și obligatorie… Părintele Patriei… Recunoștință eternă.” De aici înainte, imaginea lui Cuza a fost preluată, amplificată și fixată în manuale, texte istorice și propagandă, până la conturarea unei aure aproape legendare: domnitorul care umbla deghizat prin piețe ca să verifice cântarele, conducătorul care și-ar fi sacrificat viața personală pentru binele țării, eroul trădat de „Monstruoasa Coaliție”.
În oglindă, adversarii politici ai lui Cuza au produs o contra-narațiune la fel de puternică. Un articol din 1865, publicat în ziarul „Clopotul” (condus de Eugeniu Carada), îl descrie ca pe originea „mizeriei” generale, acuzându-l că a „sugrumat libertățile în numele libertății” și că a folosit votul universal pentru a legitima autoritarismul.
De unde diferențele atât de mari? Răspunsul stă în contextul vremii, România era un stat proaspăt înființat, prins între presiuni externe, rivalități interne și o luptă accelerată pentru modernizare. Alegerea lui Cuza ca domn și în Țara Românească a fost posibilă prin presiunea liberalilor, însă unirea personală n-ar fi putut fi realizată fără acceptul conservatorilor (partida boierească), majoritari în Adunarea Electivă. Această realitate l-a obligat pe Cuza să guverneze prin compromis și echilibru, într-un sistem instabil, cu guverne schimbate des și opoziții alternante.
Cuza a știut să folosească tensiunile dintre tabere pentru a-și impune proiectele, însă a recurs uneori la mijloace discutabile. Contemporanii l-au acuzat inclusiv de protejarea suspectului principal în cazul asasinării prim-ministrului Barbu Catargiu, lider conservator, fără ca documentele să probeze direct implicarea domnitorului.
La imaginea controversată au contribuit și aspecte de moralitate publică. Relațiile lui Cuza – notorii în epocă – , petrecerile și jocurile de cărți, mezalianța cu Maria Obrenovici, toate au fost exploatate politic și au alimentat critica internă, dar și rezervele cancelariilor europene. În același timp, secularizarea averilor mănăstirești, una dintre marile reforme ale domniei, a produs un conflict de percepție cu o parte a clerului, care dispunea de o influență majoră asupra opiniei publice.
Cu toate acestea, în memoria colectivă, Cuza a rămas „domnul care a vrut să facă bine”. Iar cei care l-au forțat să abdice au rămas, în mitologia publică, „monstruoși”. Privite la rece, însă, alianțele care au dus la abdicarea din 1866 au avut și o logică politică: liberali, conservatori și moderați au considerat că regimul instaurat după 1864 nu poate rezista în contextul geopolitic de atunci și au considerat că un domnitor străin ar fi ajutat la stabilitatea noul stat.
În perspectivă istorică, Cuza pare să fi fost depășit – nu doar de adversarii săi, ci și de propriul mit. Opera sa legislativă și impulsul modernizator au fost reale și decisive, dar felul în care a fost „judecat” de mentalul colectiv a cântărit, uneori, mai mult decât faptele. Poate și pentru că societatea avea nevoie de un model ușor de înțeles și de iubit: un conducător „aproape de oameni”, care a încercat să schimbe o stare de lucruri pe care mulți o resimțeau ca nedreaptă.
Dacă vrem să înțelegem cu adevărat cum a devenit Alexandru Ioan Cuza un mit, e nevoie de o privire fără ură și fără tabuuri: să vedem, simultan, omul epocii sale, cu limite și compromisuri, și reformatorul care a lăsat o amprentă durabilă. Numai așa se explică de ce, peste timp, Cuza a rămas, pentru mulți români, mai mult decât un domnitor: o idee.
prof. Cristina Bălănescu
