Alexandru Ioan Cuza este în istoria românilor „Domnul Unirii”, dar şi „părintele ţăranilor”, cel mai prezent în poveştile şi legendele româneşti după Ştefan cel Mare şi Sfânt. Se povestea despre obiceiul său de a umbla travestit prin ţară pentru a afla despre cele ce se petrec şi ne amintim despre „ocaua lui Cuza”, despre Moş Ion Roată, despre vizitele sale la mănăstiri, la puşcării, în cârciumi sau băcănii.
În scurta sa domnie, Alexandru Ioan Cuza a întreprins reforme şi a creat instituţii ce au dat chipul României moderne: Direcţia de Statistică, Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, Curtea de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Centrală a Poştelor, Ministerul Afacerilor Străine, Curtea de Conturi, Codul Penal, Primăria Capitalei, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Codul Civil. Alături de reforma agrară şi cea electorală, legea secularizării averilor mănăstireşti este socotită una dintre cele mai importante măsuri luate de domnitor. A fost numit de urmaşii săi „părintele naţiunii române moderne”. Dar reformele sale au făcut să aibă numeroşi duşmani, în ţară şi în afară. Dacă din punct de vedere al misiilor sale politice, Alexandru Ioan I a fost omul potrivit pentru România, viaţa sa privată a dat naştere la numeroase speculaţii şi motive de incriminare din partea duşmanilor săi, mai ales imaginea soţului adulterin pusă faţă în faţă cu imaginea de mucenică a Elenei Doamna. A înşelat-o, a trădat-o, iar ea i-a fost credincioasă până la moarte. Dar nu toţi cei din jur i-au fost credincioşi, mai ales că spre sfârşitul domniei i-a îndepărtat pe tovarăşii săi devotaţi şi s-a înconjurat cu o camarilă. Şi sfârşitul domniei sale a fost din cauza trădătorilor despre care vom vorbi în cele ce urmează.
În 1848, tânărul şi entuziastul Cuza a participat activ la mișcarea revoluționară din Moldova şi a fost arestat. Soţia sa, timidă și introvertită, a dovedit o extraordinară hotărâre, eliberându-şi soţul, cu sprijin obţinut de la consulul britanic Cuningham. Cei doi soţi au plecat în exil la Viena, revenind un an mai târziu, în timpul domniei lui Grigore Ghica.
La 1859, Unirea Principatelor Române a fost strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, ales domn în ambele principate, iar Elena Cuza devenea Prima Doamnă a ţării ce s-a numit de la 1862 – România. La cererea soțului, pentru a nu se expune intrigilor, ea a plecat în 1860 la Paris. În viaţa lui Cuza a intrat Maria Obrenovici, mama viitorului principe al Serbiei, Milan, şi aventurile celor doi amanţi, naşterea a doi copii, au contribuit la denigrarea domnitorului ce-şi făcea tot mai mulţi duşmani.
Elena Cuza a suferit căci nu a putut oferi lui Cuza un principe moştenitor, dar nu s-a sfiit în a adopta pe cei doi fii ai soţului său, rezultaţi de relaţia acestuia cu Maria Obrenovici: Alexandru Ioan Cuza și Dimitrie Cuza, acordându-le întreaga sa atenție, supraveghind educația lor, oferindu-le o afecțiune maternă deosebită. Şi-a crescut, de asemenea, şi nepoţii, după moartea surorii sale, Zoe Lambrino.
Regimul autoritar instituit de Alexandru Ioan Cuza după lovitura de stat din 2 mai 1864 a reuşit să-i facă duşmani ai domniei pe liberali radicali, care s-au unit cu conservatorii, într-o „monstruoasă coaliţie”.
Complotiștii au reușit să atragă de partea lor o fracțiune a armatei, condusă de colonelul C. Haralambie și maiorul D. Lecca, și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22-11/23 februarie 1866. Organizatorii loviturii de palat au încercat, pentru a şubrezi imaginea şi aşa şubrezită, să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici, cu complicitatea acesteia, se pare, dar nu au îndrăznit să deranjeze apartamentul Elenei Cuza şi camerele copiilor. Două zile mai târziu, Cuza – împreună cu soția, amanta și cei doi fii – a părăsit Bucureștiul spre Brașov. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.
Maiorul Dimitrie Lecca a fost unul dintre complotiștii principali care l-au detronat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza în noaptea de 10/22-11/23 februarie 1866. Deţinând funcţia de comandant al corpului de pază al Palatului Domnesc, Lecca a fost cel care a permis accesul conspiratorilor, dând semnalul loviturii de stat. Potrivit jurnalistului Mihai Eminescu, ascensiunea lui Lecca după acest eveniment a reprezentat o infamie, întrucât acesta a încălcat jurământul militar, trădându-l pe Cuza. Într-un editorial publicat în „Timpul” în martie 1881, Eminescu nota: „Gura care ar fi putut să-l ierte e închisă pentru totdeauna; mâna care i s-ar fi putut întinde cu prietenie și milă, ca odinioară, se preface în țărână. Să se țină minte bine că Vodă Cuza a iertat prin viu grai și în scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Lecca și altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul țării. E unicul caz în istoria românilor (…) Ei bine, fostul colonel de vânători își închipuiește însă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul nord până la cel de sud și în curmezișul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morților de soiul acesta nu li se datorește, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cerul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. Dacă acest d. ar fi avut curajul pe care, pretinde a-l avea azi, când orice ființă viețuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârșit de-a doua zi după 11 februarie cu sine însuși, pentru a șterge pata de pe niște bieți soldați nevinovați și amăgiți, care fuseseră scoși din cazarmă sub pretextul că «doamna născuse un copil»”. Eminescu mai nota în februarie 1882, tot în „Timpul”: „Vor trece veacuri și nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de rușine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie și stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generațiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn”. Într-o conferință susținută la 1909, istoricul Nicolae Iorga a vorbit și el despre „murdara conspirație de palat” din februarie 1866 în care a fost implicat maiorul Dimitrie Lecca. Maiorul a fost ridicat în grad şi a devenit chiar „Ministru de Război” pentru o scurtă perioadă.
Alexandru Ioan Cuza avea să-şi petreacă restul vieții în exil, locuind la Paris, Viena și Wiesbaden. Elena Cuza l-a însoţit, împărţind greutăţile exilului, în ciuda faptului că acesta continua să-şi ofere întâlniri amoroase cu amanta prin diverse hoteluri. A fost alături de soţul ce-o înşelase de atâtea ori până în ultima perioadă a vieţii lui, îngrijindu-l cât a fost bolnav.
Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 15 mai 1873, la Hotelul “Europa” din Heidelberg, la vârsta de 53 ani, ca urmare a agravării unei boli mai vechi, astm, coroborată cu tulburări ale ficatului și ale inimii. Soţia sa, Elena, se afla la căpătâiul său, în vreme ce Maria Obrenovici, amanta şi mama celor doi copii ai săi, lua parte la un bal, la Viena, ca doamnă de onoare a împărătesei Augusta, soţia Kaiserului german Wilhelm I.
Să încheiem într-o notă mai amuzantă, căci românul a ştiut întotdeauna să se amuze, chiar şi atunci când râdea de nevoile şi necazurile proprii. Şi parcă similitudinile cu vremurile noastre nu lipsesc. „Într-o zi, Alexandru Ioan Cuza a făcut o inspecție la o pușcărie. Toți pușcăriașii au fost aliniați și domnitorul a trecut pe la fiecare și l-a întrebat cum îl cheamă și de ce a fost condamnat. Fiecare susținea că a fost condamnat pe nedrept, că s-au folosit martori și probe false, că totul a fost o uneltire sau răzbunare. Ultimul din șir era un amărât după haine şi chip. Se vedea că este un ţăran necăjit. Cuza l-a întrebat și pe el:
– Dar dumneata de ce ești condamnat? Tot nevinovat?
Omul a dat din cap și a spus:
– Nu, Doamne, pe drept sunt condamnat! Am furat o traistă de porumbi de la boier, ca să-i fierb și să dau la cei cinci copii mâncare! Nu aveam altceva ce să le dau și de două zile nu mâncaseră nimic. M-au condamnat la trei ani, dar pe drept!
Cuza a izbucnit ca un vulcan:
– Domnule comandant! Cum vă permiteți să țineți aici, în pușcărie, un hoț între atâția oameni cinstiți? Ieși afară, banditule! Ia de la mine o pungă de galbeni și să nu te mai prind pe aici câte zile vei avea! Aici, după cum se vede, sunt numai oameni cinstiți și nevinovați, nu hoți ca tine!
Și omul a ieșit pe poartă, îmbrâncit de gardieni, strângând la piept punga cu galbeni, de la Cuza”. (D. DIEACONU)
