La o analiză rapidă constatăm că România intră în 2026 cu un reflex deja exersat de care Pavlov ar fi mândru: când în Germania se strânge robinetul, la noi începe să picure. Când Franța își recalibrează industria, noi îi simțim tusea în comenzi, în ore suplimentare dispărute și în investiții puse „pe pauză până trece”. Nu e fatalism, e mecanică economică. Doar că, la noi, mecanica asta e prezentată aproape mereu ca ghinion, de parcă am fi spectatori într-o sală de cinema, nu parte din film.
De ani buni, România este așezată confortabil într-un rol pe care l-a acceptat tacit: furnizor disciplinat de piese, subansamble, servicii industriale și volum. Suntem buni la executat, rapizi, competitivi la cost și suficient de flexibili cât să ne încapă în planul altora. Sau cel puțin eram până de curând. Problema e că un model construit pe „planul altora” vine la pachet cu vulnerabilitatea: când planul se schimbă la sediul central, schimbarea ajunge în câteva săptămâni și pe platforma industrială de la noi. Nu trebuie să se prăbușească nimic ca să ne doară. E suficient ca Vestul să intre într-o perioadă de frână, iar noi să descoperim că trăim într-o economie unde marja e mică, volumul e totul și rezistența la șocuri e mai degrabă un slogan decât o strategie.
Ni se spune adesea că integrarea europeană e un câștig – și este. Doar că integrarea fără echilibru te face sensibil. Noi suntem integrați, dar nu în sensul în care ne-am dori să fim: nu ca economie care vine cu produse proprii puternice, cu branduri și cu lanțuri de valoare completate local, ci ca economie care livrează la termen în lanțuri de producție controlate în altă parte. Când economiile super-industrializate ale Vestului au o problemă, România nu are luxul să rămână „observator”. Pentru că, în realitate, noi nu exportăm doar mărfuri; exportăm și multă dependență de ciclul lor economic.
Partea care deranjează e că vulnerabilitatea nu se manifestă doar în statistici, ci și în buget. Când încetinește producția, încetinește și colectarea, iar statul – care oricum se poartă ca și cum economia ar fi o pungă fără fund – intră în modul „trebuie să facem rost”. Modul acesta, în România, înseamnă de cele mai multe ori să umbli la taxe, să ajustezi din scurt, să mai pui o presiune pe consum sau pe capital, apoi să te miri că mediul privat devine circumspect. Plus controale direcționate în primul rând spre cei care plătesc, nu spre cei care jefuiesc bugetul, În timp ce noi discutăm despre „încredere”, codul fiscal se comportă ca o tablă de șah pe care cineva mută piesele când nu te uiți și care îți fură piesele de pe tablă fără rușine. Iar când în Vest e frig, la noi se adaugă curentul din interior.
Când „strănutul” vine dinspre industria occidentală, noi avem încă o problemă care amplifică răceala: deficitul comercial și dependența de importuri de necesitate. Nu importăm doar din moft, importăm pentru că nu producem suficient, nu procesăm suficient și nu închidem local niște lanțuri economice banale, care în alte țări sunt industrie normală. Asta înseamnă că, atunci când exporturile încetinesc, piața internă nu poate prelua șocul printr-un val de producție locală; dimpotrivă, banii care se învârt în consum se scurg în continuare spre import. Rezultatul e pervers: răcim de la Vest, dar tratamentul îl cumpărăm tot de afară.
De aici începe discuția serioasă, cea care nu dă bine în campanie. România nu-și va construi imunitate economică doar repetând că e „hub” sau că are „potențial”. Imunitatea se face cu reguli stabile, cu investiții care rămân pe termen lung și cu un stat care înțelege diferența dintre a taxa ușor și a reforma greu. Dacă ai energie competitivă și previzibilă, devii mai mult decât un atelier; devii locul unde merită să pui capacități serioase. Dacă procesezi agricultura, nu mai ești doar furnizor de materie primă și cumpărător de produse cu valoare adăugată. Dacă repari mobilitatea forței de muncă și nu transformi orașele mari în capcane de chirii, îți folosești oamenii, nu îi numeri în statistici. Dacă reorganizezi administrația și tai din costurile fixe pe care le plătim anual ca să menținem instituții suprapuse, atunci când vine următoarea încetinire externă nu mai sari direct la „hai să mai punem o taxă”.
În lipsa acestor lucruri, „dacă strănută Vestul, noi răcim” rămâne mai mult decât o vorbă: rămâne modelul nostru de funcționare. Iar partea cu adevărat acidă e că ne-am obișnuit cu el atât de mult, încât îl confundăm cu normalitatea. Normal nu e să depinzi de febra altora; normal e să ai amortizoare, să ai alternativă și să poți merge înainte chiar când economia mare de lângă tine își trage sufletul. România poate ajunge acolo, dar nu cu improvizație și nu cu panseuri. Ci cu decizii care dor politic, dar vindecă economic.
Valentin BĂLĂNESCU
