Aparent, scena prezentată în evanghelia (Luca 18, 10-14) duminicii ce va urma, ultima din luna ianuarie este simplă: doi oameni intră în templu „ca să se roage”. În realitate, textul deschide o radiografie completă a omului religios și a omului modern. Unul își clădește identitatea pe comparație și superioritate morală. Celălalt își recunoaște fisura lăuntrică și cere, scurt, vindecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.

În această ultimă duminică din lună, rânduită ca început al Triodului (perioada prepascală, dar şi o carte de cult), Biserica nu inaugurează doar un calendar liturgic, ci o pedagogie: înainte de post, înainte de efort, înainte de „performanță” spirituală, stă criteriul care decide totul: smerenia, ca adevăr despre sine și ca spațiu de lucru al harului divin.

De la rechizitoriu, la realism sufletesc în fața lui Dumnezeu

Fariseul este până astăzi prototipul omului sigur pe sine. Textul spune că „stând drept, așa se ruga în sine”. Nu e o simplă notă de postură, ci semnul unei stări: verticalitatea exterioară devine aici rigiditate interioară. Rugăciunea lui începe cu un „Îți mulțumesc”, dar se transformă rapid într-o auto-apreciere și într-un rechizitoriu: „nu sunt ca ceilalți… sau ca și acest vameș”. În interpretările teologice, aceasta e marea deturnare: religia redusă la contabilitate morală (posturi, zeciuieli) și la comparație socială, cu Dumnezeu „martor” al propriei autopromovări.

Vameșul, dimpotrivă, intră „departe stând”, cu privirea coborâtă, bătându-și pieptul. Gesturile nu sunt teatrale, ci adevăr unic. Rugăciunea lui e una singură, fără argumente și fără scuze: „milostiv fii mie”. În limbajul Bisericii, acesta este realismul duhovnicesc: nu negarea faptelor bune, ci refuzul auto-îndreptățirii; nu blamarea altora, ci confruntarea cu propria inimă.

Paradoxul evanghelic rămâne șocant și astăzi: „acesta s-a coborât mai îndreptat”. Nu cel cu „CV-ul” religios impecabil, ci cel cu rușinea lucrătoare. Nu cel cu merite listate, ci cel cu adevăr recunoscut.

Religia ca „branding”: fariseul nu a dispărut, s-a modernizat

Dacă ar intra astăzi într-un spațiu public (online sau offline), fariseul nu ar mai purta neapărat veșminte impodobite şi scumpe. L-am vedea, însă, în tipare precum: “virtue signalling”/ din engleză – “semnalizara virtuții”, când moralitatea devine spectacol și capital social; în cultura scorurilor, unde valoarea personală se măsoară prin indicatori: vizibilitate, donații afișate, proiecte bifate, „impact”; în justițiarism, când omul se definește prin a-i demasca pe alții, în loc să se judece pe sine; în conflictul identitar, când superioritatea nu mai e religioasă, ci ideologică: „nu sunt ca ceilalți”. În cultura contemporană, smerenia este adesea desconsiderată, iar societatea insuflă constant mândria, mărirea de sine, îndreptățirea de sine; până și fapta bună poate fi împinsă spre dorința de a fi cunoscută, lăudată şi ales mediatizată.

Fariseul din text nu minte în privința comportamentului său, a postului și a zeciuielii. Problema nu e disciplina, ci autenticitatea trăirii. O virtute expusă ca trofeu se transformă în armă; o faptă bună folosită ca argument al superiorității devine, duhovnicește, contraproductivă.

Vameșul și igiena sufletului ca sănătate publică

Vameșul nu se urăște pe sine; el renunță la iluzie. Într-o epocă în care omul se apără prin imagine, vameșul se apără prin adevăr. Asta îl face „mai îndreptat”: nu pentru că păcatul ar fi mic, ci pentru că recunoașterea lui deschide ușa vindecării.

În interpretările liturgice, această duminică este începutul urcușului spre Înviere tocmai pentru că pune primul pas: rugăciunea smerită, urmată de pocăință și milostenie. Triodul, ca „manual” al Postului, insistă: postul fără smerenie poate deveni doar performanță morală; iar performanța morală, fără pocăință, poate hrăni exact păcatul pe care pretinde că îl combate: mândria.

În același registru, smerenia nu e o simplă modestie psihologică, ci o așezare în adevăr, care nu mai are nevoie de publicitate și aplauze.

Există o formă de fariseism care se instalează astăzi în instituții: dreptatea fără milă. În companii, în administrație, în mediul academic, chiar în comunități religioase, poate apărea tipul „corectului impecabil” care nu greșește niciodată, dar nici nu iartă. Își justifică asprimea prin reguli, își hrănește superioritatea prin comparație, își adună puterea prin etichete.

Parabola nu contestă norma morală ci contestă vanitatea din spatele ei. Fariseul e „drept”, dar devine incapabil de coeziune. Iar aici apare diagnosticul social: omul mândru ajunge izolat, tensionat, invidios, conflictual, incapabil de pace lăuntrică și de relații sănătoase – astfel mândria devine focar de păcate și de înstrăinare.

Cu alte cuvinte, soluția nu este relaxarea morală, ci purificarea motivației. Dacă postim, să o facem fără a disprețui pe celălalt; dacă facem milostenii, să le punem în faptă fără reclama de după; iar dacă trăim în rânduială, să o facem fără aroganță.

Vameşul şi Fariseul locuiesc în noi

Evanghelia “Vameşului şi a fariseului”din duminica ce va urma se poate traduce brutal: fariseul pleacă din templu cu imaginea intactă și cu inima goală; vameșul pleacă cu imaginea sfărâmată și cu inima vie. Unul „se roagă în sine” și rămâne captiv în sine. Celălalt se rupe de sine și, tocmai astfel, se întâlnește cu Dumnezeu.

Omul de astăzi, prins între autopromovare și anxietate, între competiție și judecată reciprocă, are nevoie de această școală a Triodului mai mult decât își imaginează. Smerenia nu este complex de inferioritate, ci libertate de a nu mai fi obligat să pari aşa cum te doreşte societatea. Iar rugăciunea vameșului – scurtă, sinceră, fără retorică – rămâne una dintre cele mai eficiente forme de igienă interioară: „milostiv fii mie”.

Parabola nu ne cere să alegem între fariseu și vameș ca personaje străine. Ne cere să recunoaștem că, adesea, amândoi locuiesc în noi.

Pr. prof. dr. Mihai CAPȘA TOGAN

FOTO: Ștefan COJOCARIU