”Mesagerul de Neamț” vă propune o serie de articole despre o perioadă rememorată, în zilele noastre, din păcate, mai ales de cei care nu trăit-o. Considerăm că este bine ca acea perioadă să fie cunoscută cât mai obiectiv, așa cum a fost. Articolele aparțin regretatului jurnalist Dan Ailincăi și au fost publicate inițial în perioada mai-iunie 2017. (urmare din numărul 709)
IMR-ul concura întotdeauna cu Uzina de Țevi și, întotdeauna, câștigătoarea era dată de numai câteva puncte. În ediția aceea, IMR-ul a vrut să surclaseze net Uzina de țevi, introducând în concurs o formație în plus: grupul satiric. Da, numai că cei de la țevi au aflat și au făcut și ei un grup satiric… Din câte am aflat, mai numeros, instruit de un actor de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Speranța era să-i batem la text. Al lor era unul banal, se criticau chiulangii, leneșii, cei care dădeau rebut… Trebuia să avem altceva. M-am străduit ca totul să fie cât mai ”altfel”, să fie ceva ce nu se mai făcuse.
Și a început calvarul cu textul.
Mă cheamă secretarul de partid, să vadă textul. Și începe: ”Asta nu, asta nu, astălaltă pică, asta e prea…”
Refac textul și, cum nu mai avea nicio urmă din ce fusese inițial, iar secretarul de partid îmi spusese limpede: ”Sigur, trebuie să critici, că de aia e grup satiric, ca să satirizeze, dar noi o să ieșim pe scenă, în public adică, și nu e bine să ne spălăm rufele în public”, deci refac și îl intitulez ”Grup satiric interplanetar”. Și toate momentele le scriu ca și cum s-ar fi petrecut pe alte planete, nu pe Pământ.
Dar cele mai multe momente începeau cam așa: ”Cică pe planeta Venus, dacă un maistru dintr-o fabrică nu știe să citească un desen tehnic, este promovat la… Aprovizionare” Iar textul continua: ”Să nu credeți că la noi se întâmplă așa ceva, doar pe Neptun se mai întâmplă”.
La următoarea verificare a textului, culmea!, secretarul e de acord cu prostia aceea, cu planetele. În schimb, îmi cere să nu pomenesc de planeta Neptun. ”De ce?”, întreb eu perplex. ”Păi, cine are casă de odihnă la Neptun?”, mă întreabă în șoaptă, ridicând complice din sprâncene. Până unde putea merge grija de a nu atinge cu nimic, nici măcar cu o aluzie, iluștrii conducători…
”Bun, asta era una”, continuă, ”Mai departe, cum îi îmbraci, au toți cămăși albe și fuste, respectiv pantaloni negri?” ”Nu știu”, zic, ”dar nu mă interesează, fiindcă îi îmbrac sport”. ”Cum, sport?” ridică secretarul sprâncenele. ”Adică maiou și chiloți de sport, jambiere, teniși și patine cu rotile”.
Îi ieșeau literalmente ochii din orbite: ”Patine cu rotile?! Da’ ce, știu să patineze?” ”Aproape toți”. Dar omul declanșa mai greu, abia acum se procesase informația cu echipamentul: ”Și cum ai zis? În chiloți?! Pe scenă?! În văzul lumii?!”
Se sufoca, nu mai avea unde să urce cu vocea, ajunsese deja la octavă. ”Păi, ce”, zic, ”la stadion, sportivii nu sunt în văzul lumii? Sau balerinii…?”
A trântit pe birou o palmă cât o lopată – fusese muncitor pe un șantier de construcții înainte de a fi secretar de partid – și a urlat: ”Poate dacă mor eu!”
Ca să încerc să îndulcesc p(o)anta, îi spun: ”Știți, m-am gândit să facem economie, că, dacă unii nu aveau pantaloni sau fuste adecvate, trebuia să le cumpere sindicatul și era o cheltuială. Pe când, așa, chiloți au toți…”
O dădusem, de fapt, mai rău cu oiștea. ”Sigur că au toți, că doar nu umblă în curu’ gol pe stradă! Dar pe scenă, dom’le, pe scenă în curu’ gol?!”. A rămas câteva secunde pe gânduri, apoi: ”Te-a apucat economia… Te-a rugat cineva să faci economie? Mie îmi spui acum cu ce îi îmbraci. De ce nu vrei cu fuste și pantaloni negri?” ”Fiindcă așa se îmbracă și țevarii. Mă gândesc și vă spun mâine”. ”Nu, te gândești și îmi spui acum, pe loc!”. Somat așa, îi spun: ”Aveți încredere că totul va ieși bine. Îi îmbrac în așa fel încât să fie cât mai puțin… dezgoliți”.
Obosit și probabil la limita epuizării, inclusiv a vocabularului, mi-a făcut semn să plec. A ieșit un scandal monstru în concurs, de la costumele grupului satiric. Cum i-am îmbrăcat până la urmă? În saci.
Am cerut de la magazie pânză de sac, și-a croit fiecare artist câte un sac pe măsură, i-a dat trei găuri în partea înfundată, una pentru cap și două pentru mâini, și-a tras sacul pe cap și gata costumul!
Un concurs de împrejurări a făcut să putem ține secretă costumația până în ziua competiției. Secretarul de partid a trecut, la un moment dat, prin culise, dar, fiindcă acolo era foarte multă lume – corurile, dansurile, ș.a.m.d., erau câteva zeci de persoane într-un spațiu destul de mic -, nu a observat grupul.
Abia după ce grupul începuse evoluția pe scenă, a năvălit în culise, turbat: ”Oprește spectacolul! Scoate-i afară!”, striga la mine. ”Trage cortina!”, striga la nea Ilie, celebrul nea Ilie de la Casa de Cultură, care i-a replicat în stilul lui: ”Nu trag nic’! Șini ești tu sî-mi dai ordini mii? Vez’ poati ti evacuez, cî eu îs și pompier, auz’?”
Blocat de reacția lui nea Ilie, secretarul s-a oprit să respire și, cu prilejul ăsta, a constatat că în sală se râde în hohote și se aplaudă furtunos.
Nu-i venea să creadă. A tras puțin marginea cortinei și s-a uitat la juriu – din care făcea parte un tovarăș din comitetul județean de partid, de la secția Propagandă, spaima lectorilor de la învățământul de partid și nu numai – și a constatat că tovarășul se amuza copios. A pus mâna la piept și, plecând, mi-a spus încet: ”S-ar putea să ai noroc și să nu te dăm afară”.
Acela a fost primul grup satiric. Al doilea – și ultimul – a fost ”Flăcăruica”. Despre aparița și dispariția lui, în ediția viitoare.
– va urma –
Dan AILINCĂI
