Din arhiva ”Mesagerul de Neamț” / Amintiri din Epoca de Aur

”Mesagerul de Neamț” vă propune o serie de articole despre o perioadă rememorată, în zilele noastre, din păcate, mai ales de cei care nu trăit-o. Considerăm că este bine ca acea perioadă să fie cunoscută cât mai obiectiv, așa cum a fost. Articolele aparțin regretatului jurnalist Dan Ailincăi și au fost publicate inițial în perioada mai-iunie 2017.

(urmare din numărul 705)

A fost, totuși, o perioadă interesantă pentru mine, fiindcă am stat câteva zile în Târgu Neamț, cazat la o familie de oameni foarte de treabă, și am rămas impresionat de ospitalitatea, amabilitatea și jovialitatea târgnemțenilor. M-am simțit ca în mijlocul unei uriașe familii, fiindcă părea că toată lumea cunoaște pe toată lumea…

M-au lăsat cu gura căscată vitrinele magazinelor, în care se lăfăiau deodorante și săpunuri ”Fa” și ”Rexona”, parfumuri ”Channel” sau ”Helena Rubinstein”, când nicăieri în România, în magazinele ”de stat”, nu se găseau asemenea produse. Să mai spun și că majoritatea fumătorilor fuma Kent sau, în cel mai rău caz, BT?

Era altă lume, parcă eram în altă țară, unde se vorbea, totuși, limba română. Explicația era că, acolo, rețeaua de magazine aparținea cooperației, care avea alt sistem de aprovizionare și alte surse…

Ca să aibă un spectacol de avanpremieră, în perspectiva concursului la care urma să participe în toamnă, directorul Lungu s-a gândit să prezinte brigada, cu ocazia inaugurării cantinei, o clădire mare, cu etaj, dotată foarte modern pentru timpul acela. La inaugurare, fuseseră invitate toate notabilitățile județene și locale, în frunte cu prim-secretarul Maria Gheorghe.

Ca să fie sigur că totul e în regulă, tovarășul director a vrut să ”vizioneze” brigada.

Zis și… executat. În sala Casei de cultură, brigada pe scenă, eu, Serafim Lungu și câteva tovarășe de la sindicat, plus ”băiatul ăla de la UTC”, în sală. Totul decurge cum nu se poate mai bine, directorul se amuză, îi place, le încurajează pe fete – ”Bine, măi Aurico! Nu știam ce talent zace în tine”, ”Ah, Tanțo, ce le mai zici!” -, până la momentul ”Mărioară de la Neamț”. Nu începe bine cântecul, că Serafim Lungu sare din scaun ca aruncat de un resort și începe să urle: ”Stop! Stop! Opriți imediat!”

Apoi, întorcându-se către mine: ”Ce faci, dom’le, mă bagi în pușcărie, ori ce?” Interzis de surpriză, abia reușesc să îngaim un ”Nu…”. ”Cum, nu? Păi asta ce-i? Ce crezi că e, nu e de pușcărie?”

Eu încerc să înțeleg: ”Stați puțin, dar ce s-a întâmplat?” ”Ce s-a-ntâmplat? Mai întrebi ce s-a-ntâmplat, după ce că bagi subversive?” ”Dom’ director…”, încerc eu. ”Și-mi mai zici și domn! Păi eu nu sînt domn, băi omule, eu sunt membru de partid”. ”Da”, zic eu, ”și?”

”Tu ori te prefaci foarte bine ori ești chiar prost: cine e Mărioară de la Neamț?” ”A, e o fată din întreprindere care, în loc să se adreseze șefilor ei, vine direct la dumneavoastră… Știți că mi-ați spus atunci, când am discutat despre text…” ”Lasă, dom’le, cu fata, cu prostiile astea, eu te-am întrebat limpede: cine e Mărioară de la Neamț?” ”Păi, i-am zis Mărioară fiindcă am luat cântecul ăla pe care-l știe toată lumea, Mărioară de la Gorj” ”Și de ce nu i-ai zis… Aurica de la Neamț, de exemplu?” ”Păi, nu mergea, fiindcă așa e cântecul, ”Mărioară de la Gorj”.

Îl vedeam că începe să se calmeze și asta doar pentru că, într-adevăr, mă considera prost. ”Băi omule, te mai întreb o dată și gândește-te bine: cine e Mărioară de la Neamț?”

Sigur că și eu îl consideram prost, devreme ce o ținea pe-a lui, cu cine e Mărioara. ”O fată, dom… tovarășe director”.

Serafim Lungu și-a tras o palmă zdravănă peste frunte, exasperat: ”Pe cine o mai cheamă Maria, Mărioara deci, din județul nostru?” mă întrebă, privindu-mă fix în ochi.

Abia atunci s-a produs declicul în mintea mea: ”Aoleu…”

”Aha”, zise directorul, ”acum ai înțeles cum e cu pușcăria, da? Sceneta asta o scoți”. ”Dar e bună, schimb numai numele”. ”Ce vorbești, după ce au repetat două săptămâni cu Mărioară, sigur la inaugurare se găsesc vreo zece să zică tot Mărioară. Nu, mai bine nu”.

Nu, mie nu-mi trecuse prin minte asocierea aceea, dar eu nu eram din sistem. Ei, cei din sistem, erau formați în sensul acesta, să interpreteze orice, să prevină orice atingere adusă sistemului, dar mai ales omului; celui mai iubit, academicianului de renume mondial, dar și mai jos, primului secretar de județ sau vreunui secretar mai mărunt, dar tot cu funcție.

Nu, nu-mi trecuse prin minte că se poate gândi cineva că Mărioara din brigadă, care mergea la director să ceară butelie, ar putea fi Maria Gheorghe, prim secretarul de atunci al județului, cunoscută pentru închistarea și duritatea de care dădea dovadă tot timpul.

Mi-a relatat un fost membru al Comitetului județean de partid o întâmplare: se discuta, la județeana de partid – care trebuia să știe tot, să avizeze tot, fără ea nu se putea -, repertoriul Teatrului Tineretului pentru luna ianuarie. Se citeau titlurilor pieselor, pe zile; se ajunge la 7 ianuarie, când era programată piesa ”Bătrâna și hoțul”, de Viorel Savin. Se trece la 8 ianuarie, când unul din secretari, cel cu propaganda, spune: ”Nu, pe 7 nu e bine”. ”De ce?” întreabă câțiva. ”Că nu e bine, trebuie schimbată piesa”. ”Dar de ce?” ”Citiți dracului titlul, nu mai puneți întrebări idioate”, a răspuns propagandistul. Și atunci s-au luminat toți; da, domnule, ”Bătrâna și hoțul” de ziua de naștere a tovarășei Ceaușescu?!

Nu se glumea cu așa ceva. Și nici nu se putea da vina pe neatenție. Era delict de partid. Avea dreptate Serafim Lungu când mă întreba dacă vreau să-l bag în pușcărie.