… cu cei de la Divertis, care au taxat structura politică zămislită în acele vremuri, să nu mai adune toți „foștii“, ci să-i mai împrăștie și pe la alte partide, nu de alta, dar nu părea mare scofală pluripartidismul cu un partidoi mare și zeci de partidulețe de sufragerie și era păcat de efort și pierderile suferite. Tot atunci, politica, sau mai bine zis, pofta de politică a apărut parcă de nicăieri. Aveam și opoziție, și putere, și minorități. Ce era necesar, a doua zi era în fapt. La o judecată nu neapărat superficială, rădăcinile clasei politice actuale se găsesc în acel partid unic, care s-a împânzit peste tot. Iluzia acelui partid mare și puternic s-a conservat, și azi poate fi considerat vinovat pentru ascensiuni politice destul de interesante, ca să nu zicem dubioase.
Cu capitalul politic consecutiv conflictului deschis cu Năstase și Ponta, Băsescu a ajuns… președinte. 10 ani. Două mandate, nu-i jucărie. Dacă nu avea pe cine să înjure comandantul, mai ajungea la Cotroceni? Că dosarul flotei a rămas în siaj de barcă, finanțarea campaniei și toate scheletele din dulap puse de Vadim în spațiul public, nu-i asigura o ascensiune prea fericită. Era și o vorbă în vremea pomenitului, că dacă vrei să ajungi undeva, ori te împinge cineva ori sari la gâtul cuiva. Sunt exemple cu nemiluita. Trecem peste episodul alegerii răului cel mai mic și ajungem la neamț. Omul ăsta a făcut un tic verbal cu „pe-se-de“, că oriunde apărea dădea cu partidoiul de toți pereții. În ultima parte a mandatului a lăsat-o moale de tot, că deja devenise ridicol. Cu averea nejustificată, zeroul barat în materie de politică externă și cu… Forumul German de la Sibiu, n-ajungea Iohannis președinte nici cu slujbe și nici pe lista scurtă a șefiei NATO. Și la ascensiunile recente, se remarcă în conținutul exprimărilor publice, un capitol dedicat PSD-ului, cu adjective ce merg până la plăcuțele suedeze, pentru că… merg. Culmea. Chiar merg.
Nu mai vorbesc de Simion, suveraniști și ce mai e la modă. Dacă nu înjură PSD-ul, parcă nici nu ar exista. Ori nevoia este inversă. Să fie acolo, cu orice preț. Vă dați seama că deal cu deal se întâlnește, darmite om cu om, numai că în cazul unui astfel de contact (de gradul trei) se scoate rapid sintagma – așa-i în politică! Măi, să fie! Da, realitatea relevă că alegerile de la noi se câștigă cu „ba pe-a mă-tii!“ singurele proiecte serioase lansate fiind numărabile pe degetele de la o singură mână. În rest? Conform obiceiului. Pentru cei ce știu câte ceva, programul lui Dragnea a fost cel mai liberal din câte s-au făcut, iar cel al liberalilor de după patru ani jurai că-i de stânga cu atâta grijă față de om. USL versiunea 1.0 dar și 2.0 venea ca o consecință logică a apropierii conforme baladei cu „doi brazi dintr-o tulpină“ și ca o soluție la criza de cadre din partea stângă a eșicherului politic de la noi. Ce mai contează partidul, e de al nostru. Și chiar, toți liberalii si-au ars carnetele roșii, ori mai sunt pe ici, pe colo la păstrare?
În condițiile în care PSD i-a făcut oameni pe o grămadă de la noi, mă întreb, dacă n-ar fi nimerit să le ceară socoteală? Măcar cu o bere, acolo, cu un mic porc, vită, oaie? Cine știe?! Poate în felul ăsta își va opri declinul destul de evident. Contextul actual nu-i unul încurajator, iar echipa câștigătoare e o himeră. Mai mult, la ce se vehiculează în prezentul continuu, lumea nu dă doi bani pe cei ce ne conduc și înclină să creadă că suntem conduși din altă parte. Și-atunci să te ții! Degeaba s-ar ridica Grindeanu asemeni retoricii voievodului Ștefan – unde sunt oștenii mei? Răspunsul e năucitor de simplu. …în PNL, în AUR, la UDMR, ba și pe la minorități.
GD PATRAUCEAN
