„România are tot atâția urși cât întreaga Uniune Europeană la un loc” / interviu cu Adrian Titianu, inginer silvic

Între frumusețea sălbatică a naturii imprevizibile și capcanele birocrației digitalizate, viața de pădurar s-a transformat dintr-o vocație a prezenței zilnice în teren într-o criză profundă a managementului faunei sălbatice. Silvicultori cu experiență avertizează că deconectarea omului modern de ritmul real al pădurii riscă să distrugă echilibrul fragil dintre comunități și habitatele montane. Lipsa managementului proactiv lasă adesea problemele nerezolvate, împingând unii localnici disperați spre soluții ilegale și extrem de crude: lațurile braconierilor. Un caz reprezentativ a avut loc în primăvara anului 2017, pe raza Ocolului Silvic Mănăstirea Cașin, ce aparține de Direcția Silvică Bacău. Un urs masiv a fost salvat în ultima clipă după ce zăcuse prins într-un laț timp de două zile. În încercările disperate de a scăpa din șufa de oțel legată de un copac, animalul mușcase trunchiul de nenumărate ori și începuse să își sape o groapă în pământ. Deși acea operațiune de salvare a fost un succes, ea rămâne un monument al eșecului unui sistem care preferă să ignore realitatea din teren. Despre ce înseamnă vânătoarea ca pasiune și meserie, despre problema urșilor – devenită o problemă aproape națională -, despre viața de silvicultor și despre multe altele, am stat de vorbă cu Adrian Titianu, inginer silvic cu o experiență de aproape 25 de ani în managementul cinegetic în cadrul Direcției Silvice Bacău.

– Sunteți responsabil cu vânătoarea în cadrul Direcției Silvice Bacău din 2002. Purtător de cuvânt și responsabil cu educația forestieră. Dacă ar fi să analizați, care ar fi diferența acum, după aproape 25 de ani?

În primul și în primul rând, referindu-ne strict la vânătoare, se vânează mai puține specii. Nu pentru că sunt mai puține, ci pentru că pe administratorul faunei, adică ministerul, nu prea l-a mai interesat să facă management proactiv și pentru restul speciilor. Nu știu de ce, cel puțin în România, e clar o modă să se meargă pe non-intervenție, deși s-a demonstrat în restul lumii că non-intervenția este mult mai rea și cu efecte mult mai grave asupra biodiversității decât un management proactiv, cum ar trebui să se facă. Din punctul meu de vedere, non-intervenția este echivalentul abandonului. Revenind la întrebarea dv, față de 2002, de când sunt responsabil cu vânătoarea la Direcția Silvică Bacău, nu se mai vânează ursul – sau, cu mici excepții, acum. Poate că o să devenim și noi normali odată și odată și o să-l vânăm în continuare. Nu se vânează lupul, deși de anul trecut statutul de protecție al lupului (Canis lupus) a fost modificat: a fost retrogradat de la nivelul de „specie strict protejată” la „specie protejată” în cadrul Convenției de la Berna și al legislației Uniunii Europene. Această schimbare oferă statelor membre o mai mare flexibilitate în gestionarea populațiilor. Nu se vânează râsul, nu se vânează pisica sălbatică, nu se vânează cocoșul de munte. În ultimii trei ani a apărut câte un ordin de ministru cu cota de cocoș de munte zero. Nu înțeleg de ce să mai chinuie ministrul să semneze un ordin cu cota zero. Astea sunt minusurile față de 2002.

– Să trecem la plusuri, dacă există…

Da, există. Acum păsările migratoare sunt reglementate de legea vânătorii și se pot vâna fără ordin de ministru, adică se vânează un număr de exemplare pe zi, per vânător. Ceea ce are o logică – așa se întâmplă cam peste tot. Eram singurii care susțineam că mai bine nu vânăm, sau că se încearcă aprobarea numărului printr-un ordin de ministru. Astăzi, zic eu că s-a normalizat situația. Un vânător poate să împuște un număr strict într-o zi dintr-o specie admisă la vânătoare. Sezoanele sunt în continuare și are logică să fie sezon de vânătoare.

– Revenind la urs – este o adevărată isterie cu oameni atacați, cu fel de fel de polemici. Este bine să se împuște urșii, nu este bine? Cine are prioritate, omul sau ursul?

Fără discuție, omul. Indiferent cum te poziționezi – fie din punct de vedere religios, dacă o iei după ce zice Biblia, fie din punct de vedere evoluționist, dacă te iei după Darwin -, și religia și evoluționismul pun omul în vârful piramidei trofice. Nu putem scoate omul din ecosistem. Până la urmă, ăștia suntem ca omenire, așa ne-a dus evoluția. Din punctul meu de vedere, este absolut necesar să se împuște ursul. Azi, când vorbim, în România numărul urșilor este cât numărul tuturor urșilor din toată Uniunea Europeană la un loc. Și plecând de la o logică simplă: în Croația, unde sunt vreo 1.000 și ceva de urși, se împușcă legal vreo 100. În Suedia, din vreo 2.000 și ceva de urși se împușcă vreo 20%. Adică peste tot unde există populații de urs viabile, se poate scoate prin vânătoare 10-15% din populație. Totodată, ecologia ca știință a demonstrat că o populație, indiferent de specie, dacă are mai mult sau egal cu 500 de exemplare, se consideră stabilă și poate evolua fără să se îndrepte spre extincție. Suntem cu toții de acord că în România sunt cu siguranță mai mult de 500 de urși.

– 500, doar câți apar pe Facebook…

Cred că 500 poți să îi pozezi în același timp în vreo 500 de locații din România, fără discuții. Dacă luăm cel mai mic număr transmis de Institutul de Cercetare și Amenajări Silvice Brașov, care a făcut studiul, ei au zis între 10.000 și 12.000. Să presupunem că sunt 9.000 – și 9.000 de urși reprezintă de două ori față de cât ar putea suporta habitatul tipic de urs din România. Și atunci tot ar trebui scoși 5.000 de urși ca să nu mai fie probleme. E o chestie de logică simplă: nu trebuie să știi matematică, nu trebuie să știi ecologie, nu trebuie să fii cercetător, ca să înțelegi că sunt prea mulți și că singura metodă care poate să îndrepte populația de urs acolo unde îi este locul este vânătoarea. Numai în România și în nord ursul a mai fost văzut ca animalul-strămoș. De aceea se cheamă la noi Moș Nicolae, Moș Martin. Și atunci să aduci o specie de la animalul totemic, care ne-a definit pe noi și pe oamenii care au trăit în spațiul acesta, la nivelul unui câine vagabond mi se pare o bătaie de joc fără seamăn la adresa speciei. Nimeni nu ne dă dreptul să facem așa ceva, dacă vrei să susții că faci un management durabil.

– Ca specialist, dacă ați avea puterea legislativă, ce ați face ca să echilibrați balanța?

Eu cred că ar trebui, fără discuție, să se vâneze în jur de 1.000 de urși pe an, dacă nu mai mult, măcar vreo 3-4 ani, cu obligativitatea ca o parte dintre ei să fie vânați de gestionar. Realitatea din teren arată că cei mai mulți urși care interacționează cu omul sunt urșii tineri: sunt lăsați de ursoaice, nu se descurcă prea bine în pădure și au acces mai ușor la hrană în vecinătatea zonelor locuite. Pe de altă parte, în pădure întotdeauna există un urs mult mai mare decât ei și se tem. Este demonstrat că toate speciile de animale sălbatice, deși se tem de om, în momentul când sunt amenințate caută vecinătatea omului, pentru că li se pare că sunt mai în siguranță. Cazul femelelor cu pui este similar: vin în zonele locuite în primul rând pentru siguranța puilor, deoarece masculul dominant nu vine acolo, și în al doilea rând găsesc mai ușor hrană. Nu este etic să se vâneze femela cu pui, dar urșii tineri ar trebui scoși cu predilecție. Pe lângă un urs mare – pe care trebuie să-l lași pe gestionar să-l vâneze ca să facă și bani, pentru că gestionarul are nevoie de resurse ca să gestioneze fauna -, l-aș obliga să împuște și 3-4 mici. Este clar treaba statului să scoată din populație urșii habituați, adică cei cu comportamentul alterat care nu mai pleacă din zonele locuite. Statul face că nu-i treaba lui și încearcă să rezolve problema cu jandarmii, dar nu mi se pare normal să pui un jandarm să facă treaba unui vânător.

– Este vânătoarea o meserie sau doar o pasiune?

Suntem singura țară care nu recunoaște meseria de vânător ca meserie. Nu avem în codul ocupațiilor meseria de vânător profesionist. În toate țările lumii – din Africa, din Asia, de oriunde – există meseria de vânător profesionist. Dacă ne raportăm istoric, existau sate de vânători care știau totul despre pădure înainte să se inventeze meseria de silvicultor. Meseria de vânător este mult mai veche decât cea de silvicultor și este clar că este o meserie. Vânătorul este singurul care face legătura dintre societate și natură și poate regla anumite lucruri pe care restul societății nu le poate. Are toate cunoștințele necesare ca să o facă cum trebuie. Partea proastă este că media în ziua de azi a dus în derizoriu această chestiune. Este și greșeala noastră, a vânătorilor, că nu am fost vocali și nu am explicat oamenilor că vânătoarea nu înseamnă doar să omori animale – înseamnă mult mai multe lucruri. Și chiar dacă s-ar limita la omorâtul animalelor, ca să poți să vânezi un animal trebuie să știi o grămadă de lucruri despre el: unde să-l găsești în iunie, în iulie, în august, în ianuarie, când bate vântul, când plouă, când e ceață, când e frig. Deci oricum vânătorul trebuie să știe mai mult decât altcineva. Eu fac diferența între vânător și purtător de armă de vânătoare – nu toată lumea care are acasă o armă de vânătoare este și vânător.

Florin CRĂCIUN