În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, medicii au intrat mai des în contact cu lumea rurală prin atribuțiile primite în sistemul sanitar al statului. Medicul de plasă vizita de două ori pe lună satele din circumscripția sa, medicul primar de județ făcea anual un tur al comunelor, iar membrii Consiliului Sanitar Superior au efectuat, între 1885 și 1893, inspecții sanitare în circumscripții alcătuite din câte patru județe. Ei verificau starea sanitară a populației și a instituțiilor locale, apoi trimiteau rapoarte către administrație. Din aceste documente se conturează o Românie rurală descrisă prin boli, hrană puțină, locuințe umede, apă nesigură și reguli sanitare aplicate cu dificultate.
Această privire este analizată de istoricul Constantin Bărbulescu în volumul România medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910. Autorul pornește de la rapoarte sanitare, memorii ale medicilor, legi, regulamente și texte medicale publicate în reviste sau broșuri. Din aceste surse urmărește imaginea pe care medicii au construit-o despre țăran și despre lumea rurală, într-o perioadă în care statul modern își extindea administrația sanitară asupra satului.
Medicul de plasă avea contact direct cu satele. Iacob Felix îl numea „medicul țăranului”, iar legea din 1874 îi cerea să trimită medicului primar „raporturi periodice și tabele statistice asupra stării sănătății publice și asupra serviciului de poliție sanitară”. În aceste documente intrau observații despre boli, epidemii, vaccinare, locuințe, școli, cimitire, cârciumi și alte instituții locale. Așa se formează ceea ce Bărbulescu numește „România văzută prin ochii medicilor”: o țară observată prin riscuri pentru sănătate, reguli sanitare și intervenții administrative. Tradițiile, obiceiurile și viața comunității rămâneau în afara acestei grile de observație. După modificarea legii sanitare din 1885, rapoartele medicilor primari de județ au început să fie publicate în Monitorul Oficial. Între 1885 și 1893, publicația a cuprins seria completă a acestor rapoarte, iar după 1893 le-a publicat în extras.
Bordeiul și locuința țărănească în atenția medicilor
Locuința rurală era una dintre preocupările medicilor. Bordeiul apărea în multe texte ca semn al sărăciei și al locuirii nesănătoase, prin umezeală, lumină puțină și aer închis. Autoritățile au încercat să-l elimine prin „Regulamentul pentru alinierea satelor și pentru construirea locuințelor țărănești” din 1894, care cerea desființarea bordeielor în termen de cinci ani.
Unele texte citate de Bărbulescu arată că imaginea bordeiului depindea și de felul în care era construit. C.I. Istrati considera că un bordei bine ars putea fi mai sănătos decât o casă de suprafață ridicată din materiale slabe, iar Ion Ionescu de la Brad scria despre bordeiele cu pereți de cărămidă din două plase de câmpie ale județului Mehedinți că erau „mai bune, mai igienice și mai comode decât înseși casele”. Locuințele de suprafață aveau, la rândul lor, probleme descrise în rapoarte: pereți din lut, nuiele, trestie, pământ amestecat cu pleavă sau balegă, camere puține, ferestre mici, aer închis și spațiu insuficient pentru izolarea bolnavilor. Pentru medicii epocii, casa țărănească apărea ca loc în care boala putea trece ușor de la un om la altul.
Hrana săracă și problemele de nutriție
Hrana era o altă temă prin care medicii descriau sărăcia satului. În rapoarte și studii, alimentația țăranului apare dominată de mămăligă, completată uneori cu sare, ceapă, usturoi, ierburi fierte, ciuperci, fructe uscate, fasole, bob sau varză acră. Constantin Caracaș numea această hrană „sobră, neîngrijită și neregulată”. În descrierile medicale, problema era monotonia mesei zilnice și folosirea aproape continuă a porumbului, într-un regim alimentar mai ales vegetal. Carnea și pâinea apăreau ca alimente ocazionale, legate mai mult de zilele de sărbătoare decât de masa obișnuită. Medicii de la sfârșitul secolului al XIX-lea vedeau aici o hrană săracă nutritiv, care cauza slăbiciunea trupului și rezistența redusă la boli.
Apa de băut a intrat și ea în atenția igienei rurale. În orașe, mai ales la București, medicii și autoritățile discutau des despre calitatea apei, dar satele apăreau rar în această dezbatere. Primul regulament pentru construirea locuințelor țărănești, din 1888, îi acorda fântânii un singur articol. Textul cerea curățarea terenului pe o rază de trei metri, prin caldarâm sau pietriș, și ghizduri înalte de un metru, iar fântânile aflate în afara acestor condiții urmau să fie astupate în termen de un an. Regulamentul lega astfel apa de băut de starea fântânii: terenul din jur, marginea construită și protecția împotriva murdăriei care putea ajunge în apa folosită de oameni.
La începutul secolului XX, problema apei apare mai des în scrierile medicale. În 1905, Direcția Sanitară a făcut o anchetă asupra calității apei de băut la nivelul întregii țări, cu statistică și hartă pentru România, rămasă însă nepublicată. Bărbulescu notează și câteva exemple de schimbare: puțurile igienice construite de CFR în gări și modelele de puțuri igienice discutate de medici, inclusiv unul propus de profesorul Nicolae Manolescu. Interesul era legat de progresele bacteriologiei. Medicii știau deja că apa contaminată putea transmite boli, iar în cazul febrei tifoide verificau mai întâi ipoteza contaminării prin apa de băut.
Alcoolul, pelagra și bolile sărăciei rurale
Alcoolul intră în observațiile medicilor prin scene din viața obișnuită a satului. Constantin Caracaș nota, pe la 1830, că țăranii beau la masă „numai apă curată”, iar unii luau puțină țuică atunci când mergeau la câmp sau la alte lucrări. În duminici și sărbători, descrierea se schimbă: „aleargă cu toții la cârciumă și beau rachiu și vin până se îmbată”. Spre sfârșitul secolului, medicii au privit alcoolul ca pe o problemă socială legată de cârciumă, de calitatea băuturilor și de sănătatea populației. Doctorul I. Ștefănescu numea cârciuma „magazinul universal” al lumii rurale și „unicul local public de restaurare, de întâlnire, de petrecere, de informație”. În rapoartele de la sfârșitul secolului al XIX-lea apar tot mai des rachiurile de proastă calitate, alcoolul din cereale stricate sau nerafinate și ideea că beția slăbea trupul, sărăcea gospodăria și afecta viața familiei. De aici apare discursul antialcoolic al epocii, în care băutura consumată în sat era discutată ca problemă de sănătate publică.
Pelagra ducea discuția despre hrană spre una dintre bolile care preocupau medicina vremii. La sfârșitul secolului al XIX-lea, porumbul era prezent aproape zilnic în alimentația rurală, iar medicii vedeau o legătură directă între această hrană repetată, sărăcie și boală. Pelagra era descrisă ca boala celor care trăiau mai ales din mămăligă și aveau puține alimente în afara porumbului. În fazele avansate, boala afecta trupul și mintea, iar descrierile medicale insistau asupra rănilor, pielii crăpate, slăbirii și tulburărilor psihice. Doctorul Iacob Felix nota în 1862 că în unele sate bolnavii erau numiți de oameni ca suferind de „pârleală” sau „pecingine rea”, în timp ce medicina folosea numele de „pelagră”.
Originea bolii rămânea discutată. Iacob Felix spunea în 1883 că vedea în porumbul stricat cauza principală, păstrând ca fapt sigur legătura dintre alimentația dominată de porumb și pelagră. Alți medici vorbeau despre intoxicație lentă produsă de porumb alterat, prin mucegăire, fermentare, maturitate incompletă sau păstrare proastă. Statisticile întăreau imaginea unei boli rurale: în 1888 erau înregistrați 10.626 de bolnavi, dintre care doar 91 erau din afara țărănimii. Datele erau aproximative, iar medicii vedeau în pelagră urmările hranei sărace, ale dependenței de porumb care era păstrat rău și ale locuințelor precare.
Pentru medicii de acum 150 de ani, lumea satului se vedea prin felul în care viața de zi cu zi lăsa urme asupra trupului. Sărăcia, locuirea, munca, hrana și boala apăreau ca părți ale aceleiași realități rurale. În această descriere, satul are o imagine mai puțin cunoscută decât cea păstrată de folclor, literatură sau etnografie: o lume în care sănătatea depindea de condițiile gospodăriei, de igiena locuirii și de alimentația zilnică.
Sandu MUNTEANU
