Au trecut mai bine de treizeci de ani de când educația românească se află într-o permanentă reformă. Acest lucru nu este ieșit din comun, având în vedere scopul educației, acela de a forma viitoarele generații. „Educăm pentru viitor!” – așa ar arăta un slogan numai bun de utilizat în strategiile educaționale. În toate statele civilizate, educația se reformează permanent, nu neapărat radical, însă esențial, acolo unde apare nevoia, cum ar fi un exemplu actual – digitalizarea, impusă cu rapiditate, la nivel mondial, de nevoia de a comunica, în orice condiții, inclusiv pe timp de pandemie. Cu și fără digitalizare, tehnologie, logistică, educația este sortită, ba chiar este obligată, să învingă toate obstacolele, deoarece ea însăși oferă soluțiile necesare. În acest punct converg scopurile și finalitățile educației.

Care este răspunsul societății la finalitățile scopului educațional?

Societatea românească nu mai acordă credit necondiționat educației, din păcate, și nu este de acord cu faptul că, dacă s-au schimbat legi, planuri-cadru, programe școlare, manuale, metodologii, sisteme de evaluare sau limbajul pedagogic, finalitățile sunt cele dezirabile. Așteptările au crescut, la fel și nevoile societății, în ansamblu.

Cum am ajuns în această criză de credibilitate?

Un posibil răspuns ar fi că, adesea, s-a confundat reforma curriculară cu schimbarea documentelor educaționale. Alt răspuns ar putea fi acela că intențiile au fost bune, însă reforma nu a fost „auzită” în toate școlile, de toți profesorii și implementarea la clasă a întâmpinat dificultăți. Mai pe românește, a învățat profesorul cinci metode didactice noi, dar la clasă le folosește doar la inspecțiile școlare. Inerția, bat-o vina! Ar mai fi un răspuns plauzibil: conform „solicitărilor” societății și ale grupurilor profesionale, am mai „ajustat” câte ceva de ici de colo, să nu fie prea greu elevilor, am mai eliminat anumite etape, să nu fie prea greu profesorului, am lăsat educația la mâna politicienilor, unii direct interesați să diminueze standardele, să încapă și ei acolo, fără să aibă probleme existențiale.

Cât de mult ne interesează reformele?

În educație, fiecare nouă reformă începe cu ideea „rezolvării unor probleme de sistem”, apoi vin dezbaterile pe proiect, de obicei cu impact redus la publicul țintă, acesta fiind obișnuit să reacționeze abia după ce proiectul devine lege. De ce se întâmplă așa? Simplu: conștiința implicării sociale nu este disciplină de examen și, în consecință, „nu prinde” la tinerii noștri, fac excepție, în opinia mea, 10-15% dintre elevi, studenți, tineri lucrători.

Legile reformatoare din educație, au grupuri țintă bine definite: elevi, părinți, profesori. Cine intervine în dezbaterea proiectelor? Elevii și părinții – indirect, prin asociații ale societății civile – și profesorii – grup țintă cu potențial individual de intervenție, cu opinii argumentate, pot schimba esențial legislația, mai ales în condițiile în care Parlamentul are nevoie de suplimentarea dozei de „materie cenușie”. Totuși, câți dintre colegii noștri folosesc acest drept, argumentat și proactiv? Suntem o adevărată „armată” în slujba educației. Conform INS, pentru anul școlar/universitar 2024-2025, în România sunt înmatriculați 3.485.600 elevi și studenți în întregul sistem național de educație și lucrează 251.900 cadre didactice. Raportul privind starea învățământului nemțean pentru anul școlar 2024-2025 relevă faptul că, în județul Neamț, sunt angajați 4.928 de profesori, pentru 66.356 de preșcolari și elevi. În scădere sunt ambele cifre, motivele sunt complexe și demne de un articol viitor. Revenind la numărul profesorilor încadrați în sistemul educațional, toți, împreună, pot fi o voce importantă, dacă dezbaterile ar fi luate în serios și ar produce impact prin intervenții punctuale.

O reformă realistă nu începe cu o nouă lege și nici cu noi seturi de metodologii și proceduri; ea începe atunci când societatea este atentă și identifică neajunsuri, apoi cere soluții. Profesorii ar trebui să fie cei mai implicați în analiza sistemului, ei ar trebui să reflecteze asupra mecanismelor care fac ca sistemul educațional să fie funcțional sau disfuncțional. În general, aceste lucruri se întâmplă, mai ales acolo unde aceste eforturi sunt coordonate eficient instituțional.

De ce este nevoie de reformare continuă?

Reformarea continuă este necesară deoarece lista problemelor din educație se completează an după an, mai rar ne bucurăm de dispariția unor probleme legate de: inegalitatea de șanse – diferențe mari între elevii din mediul urban și rural și între categoriile sociale; abandonul și absenteismul școlar – mai ales în comunitățile vulnerabile; criza profesiei didactice și scăderea atractivității profesiei; ruptura dintre școală și viața reală – insuficientă educație financiară, civică, digitală, antreprenorială și practică; finanțarea insuficient orientată spre calitate și echitate – resursele nu ajung întotdeauna acolo unde nevoia educațională este cea mai mare. Mai rar încheiem un proces de reformare fără să observăm că e necesar să o luăm de la capăt, mereu. Educația este forța motrice a societății, ea dă tonul în absolut toate domeniile.

Când și cum simțim efectele reformelor educaționale?

Efectele unei reforme educaționale nu se simt imediat. Rezultatele unei reforme administrative se pot vedea într-un an, însă o reformă curriculară se poate evalua după 4-5 ani. O reformă în educație, pentru toate nivelurile de învățământ, cea care schimbă cu adevărat educația, se măsoară în 14-15 ani. Pe termen scurt, să spunem după doi ani de implementare, se pot vedea doar efectele administrative: schimbarea programelor; modificarea examenelor; formarea profesorilor; apariția unor noi instrumente și proceduri. Dar acestea nu înseamnă încă schimbare reală în învățare. Pe termen mediu, 3-5 ani, ar putea să apară schimbări observabile: practicile profesorilor; metodele de predare; modul de evaluare; participarea elevilor; rezultatele școlare; reducerea unor forme de abandon sau absenteism.

Pe termen lung, 10-15 ani, în sfârșit, am putea vedea efectele profunde: competențele absolvenților; inserția profesională; mobilitatea socială; participarea civică; productivitatea; nivelul de cultură și educație al societății. În management am putea observa efectele atunci când directorii devin lideri ai învățării, nu doar administratori ai școlilor și când membrii consiliului de administrație din școli își vor asuma conducerea școlii, precum scrie în lege, în mod real, aprofundat.

Educația românească nu duce lipsă de reforme

Educației îi lipsește timpul de calitate pentru a transpune legea în practică – sunt prea multe articole prorogate, modificate, apar interferențe ale unor interese exterioare sistemului, răzgândiri neprofesioniste ș.a. Ce mai lipsește? O judicioasă monitorizare de parcurs, o evaluare corectă, lideri vizionari – nu aplici reforma și apoi chiar crezi că lucrurile se întâmplă de la sine. Formările profesionale pentru abilitare curriculară sunt obligatorii, însă procesul continuă, ceea ce a dobândit profesorul la formare ar trebui să apară în activitatea lui la clasă, iar aici intervine rolul important al monitorizării și evaluării.

Dacă analizăm cei 36 de ani de reforme educaționale și reducem la marile paradigme din sistem, putem vorbi despre șase mari reforme ale educației românești, și, cum în știința managementului se susține că la fiecare 10-15 ani este absolut necesar să fie reformat sistemul, noi stăm foarte bine.

În opinia mea, cele șase paradigme ale sistemului educațional au fost: 1. Inițierea democratizării și destructurarea modelului comunist (1990-1995); 2. Începutul modernizării educației și reforma curriculară (1995-2006); 3. Europenizarea și alinierea sistemului educațional la standardele europene (2007-2011); 4. Paradigma educației centrate pe competențe și a restructurării sistemului (2011-2016); 5. Paradigma „România Educată” (2016-2021); 6. Paradigma transformării sistemice: digitalizare, echitate și management performant (2021-prezent).

Ministerul Educației, numit și redenumit în diferite variante, a avut peste 30 de miniștri, dar a inițiat șase mari transformări de sistem. Consider că numărul miniștrilor nu ar fi o problemă, dacă nu ar cauza o discontinuitate în aplicarea reformelor și nu ar diminua capacitatea managementului școlar de a transforma reforma legislativă în practică educațională. Nu intrați în panică cu privire la numărul miniștrilor, nu e nimic nou, în perioada interbelică se întâmpla exact la fel. Democrația are avantajele și dezavantajele ei.

Ce ar fi esențial pe acest parcurs simbiotic minister-elevi-profesori-comunitate?

Avem nevoie, înainte de toate, de profesionalism și încredere, de libertate profesională, pentru a fi creativi și de timp de calitate, pentru a deveni o comunitate care învață continuu. Se simte nevoia unei reforme la nivelul conștiinței personale, o solidaritate în jurul educației, o susținere a meritocrației și renunțarea la demagogie. Poate că aceasta este singura reformă care nu a început.

Prof. Elena Preda