Pilda datornicului nemilostiv, text ce se va citi duminica aceasta, în bisericile ortodoxe, este una dintre cele mai limpezi și, în același timp, tulburătoare pagini ale Evangheliei. Hristos vorbește despre un om căruia i se iartă o datorie uriașă, imposibil de achitat, dar care refuză apoi să ierte datoria neînsemnată a semenului său. El primește milă, dar nu devine milostiv. Este eliberat, însă continuă să trăiască asemenea unui om înrobit.

Pilda nu se referă doar la bani. Ea vorbește despre felul în care ne raportăm la Dumnezeu și la oamenii care ne-au greșit. În centrul ei se află o întrebare care privește viața fiecăruia dintre noi: putem cere iertare fără să fim, la rândul nostru, dispuși să iertăm?

O datorie imposibil de plătit

Împăratul din pildă hotărăște să facă socoteala cu slugile sale. Uneia dintre ele îi este descoperită o datorie de zece mii de talanți. Pentru ascultătorii de atunci, suma era aproape imposibil de imaginat. Cei zece mii de talanți reprezentau aproximativ şaizeci de milioane de zile de muncă – echivalentul salariului unui om pentru peste 160.000 de ani. Raportată orientativ la veniturile de astăzi, datoria ar valora câteva miliarde de euro. Hristos folosește deliberat o sumă imposibilă, pentru a arăta că sluga nu și-ar fi putut achita niciodată singură datoria.

Domnul Hristos folosește intenționat această imagine exagerată. Datoria nu putea fi plătită într-o viață, nici măcar în mai multe vieți. Prin ea este simbolizată distanța dintre sfințenia lui Dumnezeu și neputința omului, povara păcatelor noastre, dar și mulțimea darurilor primite fără vreun merit personal: viața, sănătatea, familia, puterea de a iubi, șansa de a ne îndrepta și, mai presus de toate, chemarea la viața veșnică.

În fața unei asemenea datorii, sluga cere doar amânare: „Îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot!”. Promisiunea sa este nerealistă. Nu avea cum să plătească. Dar împăratul îi oferă mai mult decât îndrăznise să ceară: nu îi prelungește termenul, ci îi șterge întreaga datorie.

Așa lucrează mila lui Dumnezeu. Noi cerem uneori numai o ușurare, iar El ne oferă un început nou. Cerem timp, iar Dumnezeu ne dă iertare. Venim înaintea Lui cu falimentul nostru sufletesc, iar El nu ne umilește, ci ne ridică. Pocăința adevărată începe tocmai atunci când omul înțelege că nu se poate salva singur, dar că poate fi salvat prin iubirea lui Dumnezeu.

Datoria și memoria răului

După ce este iertat, datornicul întâlnește un om care îi datorează o sută de dinari. Nu era o sumă inexistentă, însă devenea infimă în comparație cu datoria care tocmai îi fusese ștearsă. Cu toate acestea, sluga îl apucă și îl sugrumă, cerându-i plata imediată.

Cuvintele celui de-al doilea datornic sunt aproape identice cu cele rostite înainte de omul iertat: „Mai îngăduiește-mă și îți voi plăti!”. Cel care cunoscuse mila ar fi trebuit să se recunoască în glasul semenului său. Dar suferința din care fusese scos nu îl făcuse mai bun. Primise iertarea ca pe un avantaj personal, nu ca pe o chemare la schimbarea vieții.

Aceasta este drama personajului: uită foarte repede binele primit, dar nu uită răul suferit. Din nefericire, aici ne putem recunoaște mulți dintre noi. Păstrăm o memorie atentă a greșelilor altora și una foarte slabă a propriilor căderi. Ne amintim cu exactitate cuvântul care ne-a rănit cu ani în urmă, dar uităm cuvintele prin care noi înșine am rănit. Cerem să fim înțeleși în funcție de intențiile noastre, dar îi judecăm pe ceilalți numai după faptele lor.

În familie, la locul de muncă, între prieteni și chiar în comunitățile creștine se adună asemenea „datorii”: o promisiune încălcată, o vorbă grea, o nedreptate, o absență într-un moment dificil. Uneori, omul nu mai vorbește cu fratele său ani întregi. Alteori, soții transformă trecutul într-un registru contabil, în care fiecare greșeală este notată și scoasă la iveală la următoarea ceartă. Nu mai dorim vindecarea relației, ci victoria asupra celuilalt.

Lumea digitală de astăzi amplifică această tendință. O greșeală poate fi fotografiată, distribuită și păstrată pentru totdeauna. Rețelele sociale au devenit uneori tribunale fără drept de apel. Cerem indulgență pentru propriile slăbiciuni, dar suntem gata să condamnăm definitiv un om pentru o frază neinspirată sau pentru o faptă veche. Evanghelia ne amintește însă că omul este mai mult decât cea mai rea greșeală a sa.

A ierta înseamnă să nu îi mai cerem răului suferit să ne conducă întreaga viață. Înseamnă să refuzăm ca persoana care ne-a rănit să rămână stăpână peste gândurile, somnul și liniștea noastră. Din acest punct de vedere, iertarea nu este numai un dar oferit celuilalt, ci și eliberarea propriei inimi.

Uneori, reconcilierea este posibilă; alteori, nu. Reconcilierea presupune doi oameni, adevăr și schimbare. Iertarea poate începe însă și numai în inima celui rănit, prin hotărârea de a nu răspunde răului cu rău și de a lăsa judecata ultimă în seama lui Dumnezeu.

„Din toată inima”

Finalul pildei este sever: Tatăl ceresc ne va judeca dacă nu iertăm greșelile fratelui nostru „din toată inima”. Dumnezeu nu caută o formulă rostită mecanic, în timp ce în suflet continuăm să cultivăm ura. El dorește vindecarea inimii.

Aceasta nu înseamnă că durerea dispare instantaneu. Există răni care se vindecă greu. Uneori, omul spune că a iertat, dar amintirea îl tulbură din nou. În asemenea momente, iertarea trebuie reluată ca o rugăciune și ca o hotărâre. Putem spune: „Doamne, încă mă doare și încă nu pot ierta deplin, dar vreau să ajung la iertare. Lucrează Tu în mine ceea ce eu nu pot împlini singur”.

Iertarea creștină nu este doar rezultatul voinței, ci rodul harului. Omul poate ierta cu adevărat atunci când își amintește cât de mult a fost el însuși iertat. De aceea, pilda nu începe cu porunca de a ierta, ci cu experiența milei. Întâi împăratul șterge datoria, apoi așteaptă ca mila primită să rodească în relația cu semenii.

Aici se află legătura profundă dintre rugăciune și viață. În „Tatăl nostru” spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Nu Îi cerem lui Dumnezeu să treacă nepăsător peste rău, ci mărturisim că vrem să trăim în aceeași logică a milei pe care o cerem pentru noi.

Iertarea: măsura credinței noastre

Credința nu se verifică numai prin cuvinte, gesturi religioase sau cunoștințe teologice. Ea se verifică mai ales în felul în care ne purtăm cu omul care ne-a dezamăgit. Este relativ ușor să vorbim despre iubire în general şi mult mai greu este să îl privim cu milă pe cel care ne datorează „o sută de dinari” de respect, recunoștință ori dreptate.

Cel care nu iartă ajunge să fie asemenea slugii din pildă: deși fusese eliberat, se întoarce singur în închisoare. Ura este astfel o temniță purtată înlăuntrul nostru. Cineva trebuie să oprească transmiterea durerii din om în om și din generație în generație. În familie, copilul poate moșteni conflictele părinților; într-o comunitate, duşmăniile vechi pot deveni tradiții; între popoare, memoria colectivă a suferinței poate alimenta alte suferințe. Iertarea nu șterge nicidecum istoria, însă împiedică trecutul să (ne) dicteze viitorul.

Darul unei inimi eliberate

Împărăția Cerurilor, ne spune Hristos, este lumea în care mila primită devine milă dăruită. Nu putem păstra iertarea lui Dumnezeu numai pentru noi. Dacă ea ne atinge cu adevărat, ne schimbă felul de a-i privi pe ceilalți.

Poate că astăzi fiecare dintre noi poartă în minte numele unui om pe care îl consideră dator. Nu ni se cere să negăm ceea ce s-a întâmplat și nici să rezolvăm într-o clipă toate rănile. Ni se cere să facem primul pas: să încetăm să îl „sugrumăm” în gând, să nu mai repetăm obsesiv acuzația, să ne rugăm pentru luminare și să ne amintim propria nevoie de milă. De aceea, iertarea nu este slăbiciune, ci puterea de a nu lăsa răul să aibă ultimul cuvânt. Nu este uitare, ci vindecarea memoriei.

Iar atunci când iertăm, nu devenim mai săraci ci dimpotrivă, recuperăm ceea ce resentimentul ne luase: pacea inimii, libertatea și puterea de a începe din nou.

Preot prof. dr. Mihai Capşa Togan