Pentru cel de-al patrulea episod ne concentrăm asupra fotbalului. La sugestia unui prieten care remarca că a fost „istoria romanţată a fotbalului”, o carte apărută în iunie, şi că acum au fost publicate trei articole dedicate „istoriei romanţate a beţiei”. Şi atunci de ce nu „o istorie romanţată a beţiei în fotbal”?!

La începuturile fotbalului

Fotbalul la începuturile sale a fost legat de petreceri în cârciumi. Cu whisky şi bere la scoţieni şi englezi. Primele întruniri organizatorice ale fotbalului s-au ţinut în cârciumi. La români, după cum aflăm dintr-o revistă din 1912, era importantă berea în organizarea primelor meciuri. Unul dintre „strămoşii fondatori” îşi amintea cum erau văzuţi primii fotbalişti la Bucureşti la primele demonstraţii stradale: „Ce-o mai fi şi cu paiaţele astea?” se întrebau trecătorii privind spectacolul unor oameni îmbrăcaţi „în jersee viu colorate, cu genunchii goi, care fugeau ca nişte smintiţi, tot dând cu piciorul într-o minge mare…”. Şi „cum se certau doi jucători mai de seamă, fiecare dintre ei îşi recrutau câţiva partizani şi a doua zi auzeai că s-a format cutare sau cutare club”. Iar căpitanul, pentru alegerea echipei, promitea bere şi friptură, iar în caz de victorie – un butoi de bere”.

Unul dintre marii fotbalişti ai începutului de secol XX a fost Ricardo Zamora, portarul zis „Divinul”, participant la primele olimpiade şi la Campionatul Mondial din 1934. Zamora s-a născut în 1901 la Barcelona într-o familie de medici. La 15 ani avea 1,85 metri. În 1919, cu Espanyol a câştigat campionatul Catalunyei. În 1920, juca la Anvers, la Jocurile Olimpice şi, în meciul cu Danemarca, spunea că a „apărat ca un drac”. Spaniolii au câştigat argintul olimpic, iar el a fost numit cel mai bun portar al turneului. Avea 19 ani. A fost arestat pentru că ar fi furat nişte trabucuri cubaneze pe aeroport. Era fumător înrăit, câte trei pachete pe zi, stinse cu coniac fin… Jose Andrade, prima „perlă neagră”, a fost unul dintre cei mai mari jucători de la începuturile fotbalului de echipe naţionale: campion olimpic de două ori şi campion mondial în 1930. A plecat dintr-un mediu sărac, a descoperit bogăţia, luxul şi… viaţa de noapte. Coniacul fin, femeile, nopţile pierdute au dus la slăbirea sănătăţii şi la boli, printre ele şi… sifilis. A murit bolnav şi sărac.

O istorie romanţată a beţiei (IV). Fotbal şi alcool la români — Meazza

Giusseppe Meazza avea 1,69 metri înălţime. A fost orfan de tată, mort pe fronturile primului război mondial. Mama sa vindea fructe şi el a crescut pe lângă mama sa. A debutat la Inter şi a înscris 31 de goluri. În 1934 a fost cel mai bun la campionatul mondial şi căpitanul echipei care a ridicat spre cer „Zeiţa de Aur”. În 1938, se spune că ar fi primit de la Mussollini o telegramă în care li s-a transmis: „Învingeţi sau muriţi!”. Şi au învins. Fuma înainte de meciuri, trecea pe la bordel, pe la baruri, iubea tangoul şi avea sponsori personali. Pentru naţională a înscris 38 de goluri în 53 de meciuri. La un meci a ajuns cu 5 minute înainte de fluierul de start, dar asta nu l-a împiedicat să dea cinci goluri. Fusese la o petrecere stropită din belşug cu coniac. La un meci decisiv pentru „scudetto” a fost luat direct din pat pe sus şi dat două goluri. Numele său a fost dat stadionului de pe San Siro din Milano

Ladislau Kubala s-a născut la 10 iunie 1927 într-o familie cu origini slovace, maghiare şi poloneze la Budapesta. A emigrat în Italia şi a jucat pentru echipa Pro Patria. A făcut un pariu cu preşedintele clubului că va face 400 de duble şi a câştigat ceasul perdantului şi ca bonus a înconjurat terenul cu mingea pe picior. A ajuns la Torino şi a scăpat de tragedia de la Superga fiindcă nu a putut face parte din lotul pentru Portugalia, soţia şi copiii săi fiind bolnavi. La Barcelona a avut antrenor pe autoritarul Helenio Herrera. Venind din Olanda, plecase cu două sticle de whisky, care nu mai erau în bagaje la sosirea în Spania. A sugerat să folosească razele X pe stomacul său…

Garrincha nu ar fi astăzi primit pe un teren de fotbal din cauza unor probleme fizice, dar el le-a transformat în atuuri pe terenul de fotbal. Era dintr-o familie săracă, mulţi copii şi un tatăl alcoolic. S-a căsătorit la 19 ani şi avea un copil atunci când a fost luat de Botafogo. A lucrat într-o fabrică, unde nu prea a învăţat meserie, dar a învăţat să bea. A băut şi el foarte mult şi avea plăcerea să dea de băut tuturor celor din barurile din cartierul său sărac de unde plecase în lume. Şi bea şi el până era dus pe braţe acasă. A avut o cariera fabuloasă, fiind de două ori campion mondial, în 1962 fiind eroul Braziliei. După retragere, Garincha a avut din ce în ce mai multe probleme cu alcoolul şi a cheltuit banii făcuți din fotbal şi trăia uitat de toți într-un cartier sărac, abia reușind să mai supraviețuiască. Trupul său era tot mai slab, avea insuficiență cardiacă și petrecea mult timp prin spitale. În 1983, s-a stins. A rămas un nume şi o poveste.

O istorie romanțată a fotbalului și alcoolului

Fotbal şi alcool la români

„Micul Napoleon” – Constantin „Titi” Teaşcă — Teașcă

Unul dintre cei mai mari duşmani ai alcoolului în rândul fotbaliştilor a fost antrenorul Constantin Teaşcă. În afara gazonului, Constantin Teaşcă avea deseori obiceiul de a-i aştepta pe „consumatori” cocoţat în pomii din preajma crâşmelor, pentru a realiza astfel flagrantul. Şi vremurile şi oamenii îi ofereau cazuri de flagrant… „Micul Napoleon” dezvăluia desele şpriţuri de la Dinamo 1961, o „haită” de nestăpânit, dar care câştiga patru titluri de campioană consecutive. În cartea „Ce rău v-am făcut?” scria că a dorit „vindecarea «relelor» prin orice mijloace şi cu orice riscuri”. Şi alcătuise elaborate liste cu „relele” făcute de „miliţieni” ce erau înaintate pe cale ierahică.

Despre Dobrin s-au scris multe. Inclusiv despre ţuica „Ochii lui Dobrin” (cu eticheta celebră două prune). Sau despre faptul (controversat) că fotbalistul nu ar fi jucat în Mexic 1970 din cauza raidurilor de noapte prin baruri. Împreună cu Rică Răducanu. Fotbalistul din Trivale a fost unul dintre cei care l-au impresionat pe Santiago Bernabeu, vestitul preşedinte al lui Real Madrid, dar nu a primit dezlegare de transfer de la regimul comunist. Era considerat „bun naţional”. Nicolae Dobrin a făcut un meci excelent în faţa lui Real Madrid în Cupa Campionilor Europeni şi a fost chemat la meciul aniversar al lui Gento, într-o echipă a „Restului Lumii”. A uitat data. Şi îi plăcea şlagărul „Cine-a pus cârciuma-n drum” şi când au venit biletele, nu era de găsit. L-au luat dintr-o… cârciumă, cu deficit mare de somn. La antrenamentul oficial, observându-se oboseala lui, a fost trimis să facă antrenament cu portarii şi a început să trimită mingile în bare sau la încheietura barelor. La sfârşitul meciului ziariştii se îngrămădeau pentru autografe.

Cornel Dinu, un simbol al lui Dinamo, contemporan cu Dobrin recunoaştea deschis „că noi eram oameni şi la fotbal şi la şpriţ”. Steaua ’86, echipa aureolată de succesul european, avea petrecăreţii ei, în frunte cu Ştefan Iovan şi Adrian Bumbescu. Când nu ieşeau în grup cu echipa, Iovan şi Bumbescu mergeau să bea la un bar din apropierea stadionului din Ghencea, unde-i apuca de multe ori dimineaţa. După ora închiderii, cei doi trimiteau barmanul acasă şi-l puneau să-i încuie înăuntru. A doua zi barmanul făcea socoteala şi o prezenta acestora.

Petrecăreţii zilelor noastre

Gabi Tamaş a fost unul dintre cei mai mediatizaţi fotbalişti cu chef de petrecere încă de când juca la Dinamo şi episoadele sale bahice pot fi urmărite pe you tube şi au numeroase vizualizări. Pentru că era un fotbalist foarte bun, Tamaş a fost iertat mereu de conducerea „câinilor”. Şi, de remarcat, chiar şi după o petrecere, Tamaş era între cei mai buni la antrenamente, dominând la testele fizice.

Wesley şi Gerlem au fost doi fotbalişti foarte buni la Vaslui, cu rezultate personale sportive deosebite. Dar nu doar fotbalistice: spre exemplu au băut 80 de beri într-o noapte, înainte de un meci cu Astra. Adică 26,4 litri de alcool. Asta nu l-a împiedicat pe Wesley să joace a doua zi, ba chiar a şi marcat. A plecat în Arabia Saudită, dar se pare că nu prea i-a plăcut, acolo băutura era interzisă. Wesley a fost unul dintre cei mai importanţi fotbalişti străini care au jucat în România.

În octombrie 2003 a fost un meci interesant pentru suporterul român: în grupele Ligii Campionilor au jucat Chelsea-Beşiktaş, meci încheiat 0-2. Mutu şi Pancu au fost titulari. După meci, Pancu i-a cerut voie antrenorului Mircea Lucescu să meargă să mănânce cu Mutu în oraş şi în bucuria victoriei, acesta i-a permis. Masa şi şpriţul s-a prelungit încât Pancu a ratat avionul de întoarcere. Lucescu a spus atunci presei că l-a învoit pe Pancu pentru o zi, dar mai târziu antrenorul a zis despre preferatul său că „dacă n-ar fi avut probleme cu băutura, Pancu ar fi ajuns mult mai mare”. Mutu şi Adrian Cristea au petrecut într-un club în 2009 înaintea unui meci al naţionalei conduse pe atunci de Răzvan Lucescu. Cristea a replicat atunci că nu a fost cărat de nimeni în spate… În 2011, colegul lui Mutu la un chef înainte de un meci cu San Marino a fost… Tamaş, iar Piţurcă i-a exclus din lot. (Va urma)

Daniel Dieaconu