Unii oameni au harul de a-și împărtăși propria viață, istoria personală cu acea pasiune care îi scoate din anonimat. Un astfel de narator este Constantin Luchian din Piatra-Neamț, colecționar de radiouri vechi. A adunat peste 200 de radiouri vechi, din perioade diferite, fiecare cu povestea lui, ascunzând în interior o întreagă lume, apusă, dar nu uitată. A trăit în două epoci diferite, sub comuniști și după revoluția din 1989, a reușit să clădească o familiei frumoasă și numeroasă cu care vrea să împartă bucuria de a avea în casă, la loc de cinste, un radio vintage, cu patina timpului, un aparat prin care a curs istoria lumii prin informații, reportaje, emisiuni – o portavoce a vremurilor apuse.

Pionieratul din urmă cu o jumătate de veac

– Începem cu pasiunea pentru electronică?

Pasiunea pentru electronică s-a născut la Casa Pionierului din Bicaz. Eu sunt născut în Bicaz, în 1957, 7 octombrie, și pentru că, în vremea aceea, erau multe cursuri în școli, în licee, iar copiii făceau practică, învățau croitorie, modelism, învățau electronică, bucătărie, tâmplărie, de toate, eu m-am lipit de această pasiune a electronicii. Am dezvoltat această pasiune, făcând montaje, făcând sonerii, făcând tot felul de lucruri mici, dar utile.

– Practic, mergeați la Palatul Copilor din Bicaz? Mai există acum clădirea?

Mai există doar o bucată din el, din ce știu eu, pe marginea unui lac, acolo unde a fost făcut un lac de acumulare pentru copii. Aveam un port al nostru cu bărcuțe, cu hidrobiciclete. Da, vara era foarte frumos, foarte interesant. Iar iarna, când îngheța tot lacul, era locul nostru de patinaj. Am avut o copilărie pe care nepoții mei, astăzi, nu o au. Și eu aș vrea să o aibă! Chiar dacă vremurile erau cu anumite lipsuri, dar calitatea vieții și calitatea umană de atunci era total, total diferită de ceea ce trăim acum. Respectul față de educatori, față de învățători, față de vecinii din bloc, față de oamenii de pe stradă, cu saluturi, cu respect, și principiile de viață sănătoasă. Uneori aș vrea să le pot întoarce, dar, din păcate, vremurile au trecut.

– Revenind la acea pasiune pentru electronică, ce a urmat?

Această pasiune m-a ajutat apoi în formarea mea profesională prin faptul că am urmat o școală tehnică în domeniul electricității. Și apoi, în special, la Combinatul de Prelucrare a Lemnului la Piatra Neamț, unde am lucrat vreo 11 ani. Chiar am avut nevoie de acele cunoștințe mici, care m-au ajutat în întreținerea și repararea anumitor utilaje cu care, în vremea aceea, începeau să fie dotate intreprinderile. Deci, nu mai mergeam pe o electricitate clasică.

– Ce ani erau?

Din anii 80 încolo. Sigur, acolo am început să mai construim stații de amplificare, sonerii din acestea, privighetori le spuneam noi și fel de fel. Eram de multe ori bucuros când rezolvam câte un aparat, câte ceva care era venit din import, fără scheme, fără nimic aproape, și reușeam să-l fac, era așa o satisfacție ceva emoționant. Apoi, după ce am terminat cu activitatea în Combinatul de Prelucrare a Lemnului și m-am retras în viața privată cu societăți ale mele, cu service, cu vulcanizare, a fost o pauză destul de mare până prin anii 2020-2021 când nu am mai avut tangență cu această activitate în domeniul electronic.

Marele URSS – amintiri din comunism

– Dar, la reparat mașini, v-au folosit cunoștințele de electronică?

Mie nu prea mi-au folosit, dar, în schimb, copiii cu care lucrez împreună, făcând și școli la București, la Institutul de Politehnică, lor chiar le-au folosit pentru că le-au deprins de la mine, de acasă. Chiar unul din copiii mei, Liliana, care lucrează la școală ca învățătoare, mi-a spus: „Tata, de multe ori, simt parcă și-acum mirosul de sacâz!”… Sacâzul era o substanță cu care noi decapam, iar copiii mei aveau aparatele de măsură pe care lucram eu, pe lângă jocurile lor. Îmi amintesc că am mers într-o excursie în Uniunea Sovietică, chiar cu o săptămână înainte de accidentul de la Cernobâl. Am mers în Rusia și le-am cumpărat de acolo copiilor niște mașini telighidate cu care s-au jucat mult timp, aveau o anumită calitate. Văzându-mă pe mine, lucrând să repar toate aceste aparate și copiii mei au luat câte ceva, au împrumutat din această pasiune pentru electronică. Îmi amintesc această excursie în care care am fost, de vreo două săptămâni în perioada comunistă în Uniunea Sovietică, la Moscova. Erau excursii plătite, prin oficiile naționale de turism. Erau destul de scumpe, echivalentul a vreo opt, poate zece salarii.

– Dar v-ați ambiționat să vedeți Moscova comunistă?

Am vrut să văd cum e la ruși. Am mers la Moscova, în Azerbaijan, la Baku, în Georgia, la Tbilisi, unde pe un munte este și o statuie cu mama lui Stalin, o statuie foarte înaltă, Kievul, deci câteva locații destul de interesante pentru noi. Când am ajuns în civilizația lor de acolo, ni s-a părut ceva, wow!

Radiouri care au făcut istorie, cu colecționarul Constantin Luchian — Moscova anilor ’80

– Grandoarea arhitecturală, a clădirilor v-a impresionat?

Absolut, dar nu numai asta! Mișcarea, aglomerația, forfota străzilor și abundența de produse din Moscova! Dacă în România era pustiu prin galantare, acolo era plin. Ce magazine de jucării, de dulciuri am văzut atunci, noi ne uitam așa, ca la fericire, la ele!

– Ce a mai fost interesant la Moscova pentru dv, venind dintr-o Românie goală și gri?

Cel mai impresionant pentru mine a fost Muzeul panoramic Borodino, cu statuia ecvestră a generalului Kutuzov, cu Napoleon, un tablou care și acum, când îl privești, zici că bătălia e aievea, foarte interesant! Un muzeu în care dacă nu știi unde ești, o iei la fugă, ai impresia că ești în război, în foc. (Muzeul adăposteşte o imensă pictură circulară de 100 m lungime și 15 m înălţime semnată de pictorul Franz Roubaud. Aceasta înfăţişează scene din timpul bătăliei, iar modalitatea de expunere, în continuarea unor exponate din timpul acelei bătălii, dă senzația vizuală descrisă-n.r.).

Călătorind prin lume, după radiouri

– Câți copii și câți nepoți aveți?

În familia noastră avem patru copii și 14 nepoți „înmatriculați” până acum. Opt dintre ei sunt în Austria, au și certificat de naștere austriac și românesc, au dublă cetățenie. Băiatul meu, care încă nu a luat cetățenia, deși stă de multă vreme acolo, le-a făcut și certificat de naștere românesc ca o măsură de precauție. să poată fi aduși în țară fiind și cetățenii români. Deci, copiii au ambele cetățenii, vorbesc foarte bine română, merg la școală și vorbesc în germană, așa e acolo.

– Revenind la 2020…

În 2020, cineva mi-a adus un aparat de radio cu tuburi, cu lămpi, din străinătate. A fost primul aparat de radio pe care l-am reparat și cu care am început colecția pe care o am astăzi. Apoi, am aflat că în România s-a fabricat un aparat de radio „Bicaz”, cu numele de „Bicaz”, orașul meu, un radio ce era pe timpuri foarte popular în București. Acel radio a apărut chiar în preajma anului 1957, anul în care m-am născut, aveam să aflu căutând pe internet. „Doamne, am zis, stai puțin, aceasta este o coincidență prea mare!”. M-am apucat de căutat un asemenea radio, l-am găsit foarte greu, pentru că nu este un aparat chiar comun. Și, după ce l-am achiziționat, m-am gândit: „Ce ar fi să fac eu rost de aparatul de radio cu lămpi, Bicaz, ca să pot să ofer la fiecare dintre nepoți și la fiecare din copii să aibă o amintire deosebită de la Bicu, așa îmi spun ai mei.

– Cât de multe radio-uri ați adunat?

Păi, cred că am adunat peste 150 de bucăți, nu am avut răbdare să le număr. Puțini străini știu ce înseamnă aparatele de radio cu tuburi, dar eu mi-am dat seama ce este valoros la ele: faptul că este un aparat românesc și destul de rar. Chiar de la acest radio Bicaz a început această pasiune în a aduna aparatele de radio. Le-am căutat pe OLX, pe internet.

– Și ați ajuns să călătoriți în căutarea acestor radiouri de colecție?

Am mers la Brașov după ele, am mers la Iași, la Arad, la Buzău, la Câmpulung. Fiecare dintre aceste aparate radio vă închipuiți că are istoria lui!

– Care dintre radiourile din colecție vi se pare mai important și din punct de vedere afectiv, legat de un moment din viața dv?

Nu aș putea să vă spun, pentru că e ca și într-o familie. Asta îmi amintește o întâmplare. A fost întrebată soția unui unui mare evanghelist american, care avea vreo 10-11 copii pe care copiii îi iubesc cel mai mult. Și părinții au răspuns: „Cel mai mult îl iubesc pe cel care e bolnav sau pe cel care e mai departe de casă”. Deci, nu poți, nu am cum să fac o distincție valorică sau afectivă între aceste radiouri.

– Aveți numai radiouri sau și alt fel de aparatură electronică?

Nu, după radiouri, apoi, am început să adun și patefoan, gramofoane, pickupuri și fel de fel de aparate de înregistrat. Am calculatoare vechi, televizoare mici. Tot ce mi s-a părut interesant. Ce ține de activitatea aceasta de redare, mai întâi a sunetului și apoi și a imaginii. Deși, inițial, n-am vrut să mă ocup de așa ceva, dar fără să vreau am ajuns, treptat, să le colecționez.

– Practic, le luați stricate și le recondiționați?

Da. Le iau stricate. De exemplu, sunt și clienți care vin la service, o parte dintre radiouri le am acolo, puse pe niște rafturi, chiar în birou. „Oh, ce interesant! Am și eu unul, am și eu un radio din anul cutare”… Sunt oameni care mi le aduc cum să spun eu, din prietenie. Sunt alții care spun că mi le dau dacă îi ofer ceva pe ele! Sigur, îi dau niște bani. Îl las să spun o sumă și să fie mulțumit omul! Ori, eu apoi trebuie să găsesc lămpi care sunt destul de rare, cumpărate din Anglia, cumpărate din Spania, din Germania, din Belgia. Tuburile electronice nu se mai fabrică, deci sunt din ce în ce mai rare! Ba se mai fabrică, dar numai anumite tipuri de lămpi se mai fabrică, dar numai pentru partea din altă fidelitate, pentru audiții de înaltă fidelitate, special pentru amplificări, pentru aparatura aceasta specială, folosită de muzicieni, pentru concerte. Lampa este total diferită față de tranzistor.

– Deci, după atâta tehnologie s-a ajuns la concluzia că tot lampa este mai bună?

Sunt muzicieni, chitariști, care nici nu au stații pe tranzistoare, adică o parte din ei chiar cu lampă folosesc, pentru că este altceva, sunetul de lampă față de cel emis pe tranzistor, fără nicio exagerare! Este diferența între ness și cafea boabe, dacă vreți un termen de comparație.

O hartă a lumii pe urmele unor radiouri

– Dv. ați călătorit mult, prin prisma serviciului, prin prisma familiei sau mai mult de plăcere?

Da, am călătorit în tinerețe, pe vremea comuniștilor, acele două săptămâni în URSS, apoi mi-am vizitat familia în străinătate… Am avut o mică escapadă în Italia, după Revoluție, pentru muncă, dar am fost tratați ca niște oameni de mâna a doua și nu mi-a plăcut să stau acolo.

– Cu cine ați plecat atunci?

Am plecat cu niște colegi, cu niște prieteni, ne-am luat viză pentru excursii, am făcut atunci o vizită în Napoli, Insula Capri, Sorrento, partea de jos, Roma, Vaticanul, Pompei, Firenze. Am vizitat Europa, Anglia, Franța, toate aceste țări care sunt ușor de vizitat pentru noi. Austria, unde sunt copilul și nepoții mei. În Italia am ajuns de câteva zeci de ori. Israelul, l-am vizitat vreo 10 zile, Coreea de Sud de vreo 4 ori, Japonia de vreo două ori, da.

– Ați văzut toate continentele?

Cam așa… câte puțin. Rămâne Țara de foc, aș vrea să mai merg în Patagonia și să vizitez Transsiberianul.

– Colecția dv. de radiouri, ar putea fi o hartă a lumii, dacă le-am lua unul câte unul, de unde au venit?

Mă bucur că ați întrebat. Am un aparat pe care nu credeam că o să-l pot avea, un aparat fabricat în Japonia. Când l-am văzut, „Made in Japan”, cu lămpile „Made in Japan”, pentru mine a fost ceva nemaipomenit. Am un radio Philips, dintre cele mai vechi, cu sigla lor de atunci. Iar, unul dintre cele mai valoroase, dintre radiourile de top, zic eu, este un radio Hitler, de pe vremea Reich-ului, mai sunt puține păstrate în lume („Aparatul de radio al poporului”- a fost dezvoltat de inginerul Otto Griessing la comanda ministrului propagandei naziste, Joseph Goebbels, cu scopul explicit de a introduce discursurile lui Adolf Hitler direct în casele tuturor germanilor-n.r.).

Radioul – mijloc de rezistență sub comuniști

– Dar primul radio din lume, când a fost făcut? Dv, care sunteți o enciclopedie vie, trebuie să știți?

Până a fost făcut primul radio, au fost întâi niște detecții de radio, făcute de italianul Marconi, când și-a făcut el telegrafia, după telegrafie a apărut radioul! Deci, mai masiv, cam pe la anii ’20 și ceva, au început să fie construite mai multe, și în mai multe variante. Au început să devină populare și căutate de către public, pentru că era, pe vremurile de atunci, cel mai bun mijloc de comunicare cu masele. Radioul a ajuns în toate casele. Nu-ți trebuia drum, nu-ți trebuia cale ferată, nu-ți trebuia absolut nimic.

– Iar pentru români a fost și o formă de a rezista în acele vremuri grele?

Nu numai asta, dar a fost o zonă de cultură foarte populară, o metodă de a mediatiza tot felul de emisiuni culturale. Gândiți-vă că, pe radio, s-au transmis emisiunile de informații meteorologice, informații în timpul războiului, despre front, muzică populară, concerte de muzică clasică, s-au dat povești pentru copii. Radioul este, față de televiziune, cu mult mai util. Radioul chiar spune o poveste. A fost, și va rămâne în continuare, mijlocul de popularizare din toate punctele de vedere. Au fost emisiuni pe vremuri despre sănătate, călătorii, povești, amintiri, cea mai simplă modalitate de culturalizare a maselor, dintotdeauna.

– Românii ascultau Radio Europa Liberă pentru a afla ce este dincolo de cortina de fier?!

Da, erau două posturi care s-ascultau. Se asculta Europa Liberă pe unde scurte și mai existau, pe unde medii, Vocea Americii și mai era Radio Monte Carlo care transmitea, tot pe unde medii, emisiuni de o jumătate de oră, din zona evanghelică, emisiuni de predici. Bineînțeles, erau și radioamatorii care aveau stațiile lor personale și care comunicau cu diferite țări, o altă formă de a evada, cumva, din comunism.

A consemnat Angela Croitoru