S-au dus dracului societățile secrete!

A intrat în mentalul colectiv că a face parte dintr-o societate secretă este un lucru înalt, extravagant și, obligatoriu, exclusivist. Indiferent de “obiectul de activitate” al adunării. Iluminații, francmasonii, cavalerii templieri, cavalerii de Malta, grupul Bilderberg, clubul Rotary, clubul manechinelor care beau doar apă plată cu lămîie, clubul meșterilor de înfipt laleaua-n brînză. Fiecare activează după niște reguli și ritualuri, normale pentru ei, cel puțin bizare pentru publicul larg, neavenit și neinițiat. Importantă este și folosirea unor anumite semne, parole și alte unelte din arsenalul “secret”. Nu mai vorbim de motivul care justifică existența grupului secret. Toți zic că vor binele mondial.

Poate cel mai important aspect este că aceste societăți erau secrete. Secretele acestor grupuri sînt atît de profunde, încît numai cei aleși – și nu erau prea mulți -, au voie să le cunoască și le pot înțelege. De aici și atracția pentru ele, farmecul de a “gusta din fructul interzis”. Cînd s-or fi hotărît să renunțe la tabu-uri și să iasă în lume, greu de spus. Este cert însă că, în ultimii ani, tot ce era ascuns în dulap, sub cheie, sau în beciurile unde folclorul plasa diverse ritualuri ciudate, a început să apară. Pe hîrtie, la tv, în ziare și mai ales pe internet. Cu acest prilej, au început să fie asociate glugilor întunecate niște nume și mai cu seamă fețe.

S-a dovedit astfel că exclusivismul nu mai e chiar atît de exclusiv, că secretul nu mai e atît de ascuns, că portretul-robot al membrului de bază a ajuns o ștachetă mult-coborîtă. Așa se face că aflăm despre un anume deputat (mă rog, ajuns deputat absolut din întîmplare, că s-au încurcat algoritmii uninominali) că este francmason de bază. Sau că un alt deputat, care a pornit în viață bătînd maidanele/ mingea/ pe alții, conduce chiar o lojă masonică, ceea ce presupune o vechime “în cîmpul muncii”. Sau că un senator, iscusit într-ale lumii verzi, a pupat poalele maestrului și a jurat credință veșnică pînă la noi ordine. Și toți sînt din Neamț. Așa se face că aflăm despre autoproclamați ziariști interziși că sînt mari priori și dirijează armurieri maltezi. Sau că foști pușcăriași convertiți la activități economice au fost primiți sub pulpana protectoare a mantiilor cu cruci pe ele.

Ca atare, studiind fenomenul frățiilor, nu se desprinde decît întrebarea “ce au fost și ce-au ajuns?”. Iar răspunsul, de neavenit, nu poate fi decît că s-au dus dracului și societățile astea secrete.

Dana OSTAHIE