Membră a trupei Teatrului Tineretului între 1977 și 1981, actrița Virginia Rogin, este născută în satul Buhalnița, în Neamț, locul de unde declară că își ia întotdeauna energia bună, acel refresh necesar pentru a putea continua. Virginia Rogin este una dintre actrițele reprezentative de teatru și film din România, membră a trupei Teatrului Odeon București din 1986 până în prezent, a cărei carieră profesionistă a început pe scena Teatrului Tineretului. După absolvirea, în 1977, a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la clasa profesorului Dem Rădulescu, ca șefă de promoție, a fost repartizată la teatrul din Piatra Neamț. A debutat cu rolul Kașkina, în „Vara trecută la Ciulimsk“ de Aleksandr Vampilov, regia Emil Mandric (1976), înlocuind-o pe Catrinel Paraschivescu, care părăsea trupa TT în 1977. Primul rol pregătit pentru o premieră a fost Doamna Ford în spectacolul „Nevestele vesele din Windsor“ de W. Shakespeare, în regia lui Alexandru Tocilescu, (28 ianuarie 1978), un spectacol de mare succes, pe muzica lui Nicu Alifantis, în care Virginia Rogin a interpretat unul dintre rolurile principale.

Au urmat rolurile: Oana în „Terra 2“ de Tudor Popescu, regia Eduard Covali (1978); Mașa în „Trei surori“ de A.P. Cehov, regia Emil Mandric (1978); Zița în „O noapte furtunoasă“ de I.L. Caragiale, regia Alexandru Dabija (1979), Milady în „Cei trei mușchetari“ după Alexandre Dumas, regia Pierre Jean Valentin şi Eduard Covali (1979); Otilia în „Dulcea ipocrizie a bărbatului matur“ de Tudor Popescu, regia Eduard Covali (1980), Catarina în „Îmblânzirea scorpiei“ de W. Shakespeare, regia Iulian Vișa (1980). A primit o stea pe Aleea Personalităților din Piatra-Neamț și a revenit pe scena teatrului pietrean în rolul principal – Alice, în spectacolul ”Confesiuni”, după Alexander Zeldin, în regia lui Horia Suru, cu o scenografie și lumini aproape futuriste realizate de Adrian Damian. Spectacolul a deschis noua stagiune teatrală din această toamnă.

Întoarcerea pe scândura Tineretului!

– Doamna Virginia, cum v-ați decis să reveniți la Teatru Tineretului din Piatra Neamț?

Confesiuni cu actrița Virginia Rogin — Alături de Valentin Uritescu (1978)

Acum doi ani am fost la invitată la festival și am văzut toate spectacole teatrului și mi s-a făcut un dor! Când mai îmbătrânim, devenim mai nostalgici. Pe lângă aceasta, eu am o casă de vacanță la Buhalnița, acolo sunt născută, și în fiecare an vin vara și stau, în măsura în care am timp. Am avut niște discuții de-a lungul timpului, cu Afrim, care mi-e și bun prieten, și-am lucrat cu el și i-am spus: ”Aoleu, ce dor mi-e de Piatra Neamț!”. Și-a zis: ”Hai să facem ceva! Când vrei, spune-mi!”… ”Sigur că vin!”. Nu prea am avut timp, dar, acum, sunt mult mai selectivă, adică, trebuie să mă atragă ceva foarte tare ca să o fac! Am cochetat puțin cu ideea… era un nou director la TT, abia numit (Andrei Merchea – n.r.), era Paul Chiribuță, cu care eu am fost în trupă în perioada de la Piatra Neamț. Când am fost cu ”Steaua”, i-am promis și primarului. Zic: ”Mai ales că vorbiseți cu colegii mei, hai să ajutăm, să punem umărul, să ridicăm iar Piatra Neamț! Să fie, iar, ca pe vremea noastră! Poate facem un spectacol cu mai mulți dintre noi, sau poate venim măcar pe rând”… S-a ivit acest rol (Alice – ”Confesiuni”) destul de repede, pentru că nu aveau o actriță de vârsta mea. Directorul îmi zice: ”Vedeți că nu e un rol mare!” Zic: ”Pe mine nu mă interesează mare sau mic! Nu există roluri mari sau mici, există actori mari sau mici!” Poți să ai replici o piesă întreagă, pleacă omul acasă și te-a uitat, și trece unul de două ori, are două scenuțe, care i-au rămas întipărite în minte. E vorba de impactul pe care îl are actorul asupra publicului. Așa am acceptat, am venit în mai pentru o primă lectură, după care acum (19 septembrie – n.r.) l-am pus pe picioare.

– Cât de greu vi s-a părut să intrați în pielea personajului central din ”Confesiuni” de Alexander Zeldin?

Niciodată nu mi-e greu, nu am niciun rol, vă spun sincer, fără să fiu așa fals modestă, iubesc atât de tare meseria aceasta și, o spun tot timpul: dacă m-aș mai naște încă o dată, tot asta aș vrea să fac! Îmi spunea Alexandru Dabija care e de aici din zonă și cu care am lucrat și la Piatra Neam și la Odeon: ”Gina, ție-ți iese rolul atât de repede!”… Îmi spune regizorul cam ce vrea și îl fac. Dar, ce se întâmplă? Tot făcându-l așa, la repetiții, mă plictisesc și mă joc cu el. La ”Confesiuni” am vorbit cu regizorul, mi-a plăcut ideea, am executat-o.

”Lucruri mult mai profunde rămân după ce se topește pasiunea”

– V-ați identificat cu Alice și, ce anume din viața personajului, v-a făcut să vibrați la unison cu ea?

Nu am găsit așa niște puncte comune decât empatia unei femei pentru altă femeie. Nu am găsit legat de ce i s-a întâmplat ei, direct, dar indirect poate… Toate avem poveștile noastre feminine, neîmplinirile noastre, angoasele noastre, iubirile noastre poate neîmpărtășite, accidentele, relațiile cu bărbații, cu soții. Nu există femei care să nu aibă o mică poveste! Chiar dacă nu este identică cu a ta, nu contează, pentru că rezonezi cu ea, măcar prin empatie.

– Pentru că ați pomenit de relațiile cu soții, viața dv. personală, nu a fost tocmai una roz. Doamna Virginia, v-ați găsit perechea în afara scenei, ca femeie?

Nu, iubito, nu mi-am găsit. Nu mi-am găsit… Nu întotdeauna o găsești, n-ai ce să faci!… Adică pe cineva care, cum se zice, să simt că este jumătatea mea. Nu, am avut povești de iubire, dar nu cineva să spun: ”Uite, mi-ar fi drag să stau până la capătul vieții lângă omul ăsta!” Nu, n-am găsit o astfel de iubire. Poate într-o altă viață voi găsi! Nu pot să mă laud cu o viață personală extrem de reușită sau împlinită. Dar, faptul că am un copil extrem de reușit mi-a umplut viața foarte tare și atunci nici măcar nu am simțit nevoia să fi suferit pe tema asta. Nu, niciodată! Nu sunt fan al acestei instituții numită căsătorie!

– Care este definiția dragostei pentru dv. acum, doamna Virginia?

Dragostea este, la vârsta aceasta mai ales, în afară de fiorul acela care durează cât durează… nu foarte mult, există respectul, marea prietenie! Să te doară sufletul pentru cel de lângă tine, să știi să te bucuri pentru el sau pentru ea! Sunt lucruri mult mai profunde care rămân după ce se topește pasiunea! Când este o iubire adevărată, atunci rămân aceste lucruri care sunt extrem de importante și care ne pot conduce până la capăt.

”Inimă de țigan(că)…”

– Retrospectiv, care dintre rolurile interpretate de-a lungul carierei dv. credeți că v-a consumat cel mai mult, sufletește mai ales?

Să-ți spun sincer, a fost destul de solicitant când am făcut vrăjitoarea în ”Inimă de țigan”, în serial. Era o concentrare foarte mare la tot ce făceam acolo, un rol pe l-am luat foarte în serios! M-am documentat inclusiv la doamnele care practică astfel de lucruri. Ce mă costa ca și consum psihic? Mă costa în sensul în care nu prea mi-era bine după, probabil că atrageam și niște energii negative, făcând acele lucruri cu foarte multă credință. Despre asta-i vorba până la urmă, atragi ceva! Aveam coșmaruri, aveam tot felul de chestii după ilmări. Dar, concentrare și consum psihic au fost în toate rolurile. Toate au doza lor de consum. Consum pe care, din fericire, noi spunem: ”Dar, stai puțin, că nu eu sunt aia! Aia e cu problema, nu eu!” Deși suntem o singură ființă, noi, actorii și rolurile noastre, până la urmă. Toate au doza lor de suferință, de bucurie! De aceea, dacă ar fi să aleg, prefer să fac comedie! Drama costă mai mult, comedia, în schimb, e foarte greu de făcut și nu orice actor poate să o facă! Comedia e matematică. Comedia este extrem de grea. Și să o pui în scenă, și să joci. Știi, la dramă mai dai o lacrimă, mai emoționezi… La comedie trebuie o anumită carismă, să ai haz.

Marele regret: rolul reginei Elisabeta I

– Are Virginia Rogin, acum, vreun regret legat de un rol anume?

Da, aș fi vrut să fac Regina Angliei, Elizabeta I! Nu s-a nimerit, nu s-a pus în scenă… Dar mi-ar fi plăcut! Am jucat, nu mă pot plânge și la Piatra-Neamț și în teatru, în film. Mă consider o actriță împlinită din punctul meu de vedere! Întotdeauna trebuie să ne gândim în viață, nu neapărat unde am ajuns, ci de unde am plecat și unde am ajuns. Eu mă consider împlinită și este foarte important să spui când te apropii de finiș: ”Am făcut ce mi-am dorit!” Am făcut această meserie pe care mi-am dorit-o foarte tare și atunci nu am de ce mă plânge pentru că am făcut-o cu iubire. Puteam să o fac ca pe o meserie oarecare… Sigur că, nici eu nu pot să spun că am dat lovitura sau mai știu eu ce, nu! Dar, mi-e bine, sunt liniștită, sunt împăcată cu mine! Atât cât s-a putut, am făcut!

– Unde vă regăsiți? Care e mediul de care aveți nevoie ca să vă reîncărcați bateriile, să vă liniștiți, să vă dați refresh?

Mie mi-ar fi foarte greu să trăiesc, de aceea nici n-am putut trăi în străinătate! Locul acela de care întrebați este Buhalnița, locul nașterii mele. Dacă un an nu merg acolo în locul acela… Știi, cum e? Când te naști într-un anume loc, astrele parcă bat într-un fel, pământul ăla e într-un fel, apa pe care o bei de acolo e într-un fel, și toate se alcătuiesc odată cu ființa ta acolo, le conții și tu pe toate! Atunci, când mă duc în locul acela, în esență, totul îmi funcționează bine, că plec cu alt tonus și cu o altă forță de acolo! Plus, spun peste tot asta, Ceahlăul, din spatele meu, îl consider marele meu prieten și ocrotitor, e un punct de energie puternic, de la care mă încarc! Nici nu trebuie să mă duc lângă el, e aici, bate și până la voi la Piatră!… Da.

”Sunt artiști, pot juca și cu burta goală!”

– Latura financiară a profesiei a contat vreodată? Este meseria de actor una care să ofere satisfacții materiale suficiente în România de astăzi?

Nu, niciodată n-a fost! De ce să mint? Eu am fost actriță și în perioada comunistă și în perioada aceasta, pe care o trăim! Nu suntem niște răsfățați, din punct de vedere financiar, nici vorbă! Sunt puțini cei care mai fac filme și televiziune, și câștigă, poate, mai mult, dar sunt extrem de puțini. Marea majoritate, și mai ales actorii tineri, pentru care chiar mă doare inima, mă doare sufletul, să-i văd că termină această, facultate într-un număr destul de mare, și nu au norocul să se angajeze. E foarte greu. O să ajungem ca cei din străinătate care se duc, dau castinguri și joacă un rol într-o piesă care durează 30 de reprezentații, după care gata! Ori la noi, în teatrele noastre de repertoriu, totuși, suntem și angajați, e subvenționat încă teatrul, de aceea calitatea încă se păstrează! Dacă nu ar fi așa, evident, s-ar reduce calitatea. Și atunci, e bine așa cum e… Sigur că, nu sunt destui bani, niciodată nu au fost, dar, acum, nu sunt nicăieri suficienți. după cum vedeți. Dar, un actor dacă are un angajament, poate supravețui. Dacă nu, acolo deja devine o problemă. O problemă care tot timpul ne-a bântuit pe noi actorii: cu salarii mici, cu pensii mici… Da, nu este o fericire de punctul acesta de vedere, dar… pasiunea este atât de mare încât, cred că și guvernanții mizează pe asta! Ei spun: ”Sunt artiști, pot juca și cu burta goală!”

– V-ați propus ceva anume, în perioada următoare?

Nu mi-am propus nimic anume, pentru că, în noiembrie fac 75 de ani. N-am nicio treabă cu vârsta aceasta, pentru că mă simt foarte tânără pe dinăuntru. Mă mai dor genunchii, firește… Dar, nu-mi fac planuri pe termen lung, pentru că ar râde Dumnezeu de mine și de planurile mele. Joc trei spectacole, mi-ajunge, mai filmez, cu o regizoare italiancă. Nu mă văd într-un anume loc. La Buhalnița, da, e adevărat, mă văd venind, vara. Nu pot să spun că am vreun proiect sau… Doar să fiu sus, cu mintea și cu trupul bine, să pot să joc. Pentru că, altfel, îmi lipsește… Acolo este locul meu, mă energizez extrem de tare și îmi găsesc rostul. Și totul se schimbă în mintea mea și în trupul meu, atunci când simt publicul, când intru pe scenă… Trezim bucuria vieții, acolo, cel mai tare și mai tare. Apoi, când fiul meu vine din Statele Unite, vara,și mă îmbrățisează, la fel, simt bucuria vieții. Nu-i puțin lucru!

– Practic, mi-ați răspuns și la ultima întrebare: Vă mai doriți ceva anume?

Suficientă putere, ca să pot călători. Am o dorință, o croazieră care merge din America de Sud în Argentina și face țările acelea: Chile, America de Sud, acolo, după care merge în Antarctica și, de acolo, se întoarce la Buenos Aires. Durează vreo trei săptămâni această călătorie, dar dorința de a trece din partea aia în chestia asta fantastică care este Antarctica, vezi ghețare imense, mi se pare fascinant. Cred că o dată în viață, dacă poți să vezi, mi se pare fascinant. Mi-aș dori să fac asta! Dar, totuși, trebuie să fiu puternică și sănătoasă! În rest, sunt mulțumită așa cum sunt! Îmi place enorm să stau între oameni tineri, mă consider tânără, pentru că pot să fac aproape tot ce fac ei. E puterea de-a mă adapta, imediat, la tot și la noutate. Încerc și cu ritmul lor, să-l simt, dar e mai greu.

A consemnat Angela Croitoru