Cu cortul prin Kazahstan, țara oamenilor liberi.
O țară cît șase Romanii, dar cu numai 16 milioane de suflete, dintre care trei sferturi musulmani. Asta aflasem de pe net cu privire la Kazahstan, parte importantă pe traseul București-Bangkok, pe care urma să-l străbat pe motocicleta vara aceasta. Și iată-mă, pe la începutul lui septembrie, la granița dintre Rusia și Kazahstan, înarmat cu multă răbdare, pentru că un amic ce trecuse granița respectivă în urmă cu doi ani mă avertizase că durează multe ore. După un sfert de oră însă eram deja dincolo; în urmă, personalul punctului de frontieră îmi făcea semne de rămas bun, în față se întindea stepa, un drum pustiu, perpendicular pe linia orizontului, și indicatorul „Almaty-3000 km”. Pierdut încă din primele minute în imensitatea cenușie, care îți dă senzația că poți distinge chiar curbura pămîntului în depărtări, m-am încurajat spunîndu-mi că, la prima vedere, e la fel ca Egiptul în care am petrecut recent mai mult de un an. Deosebiri pe care le-am remarcat, jucîndu-mă puțin de-a Borat în țara lui Borat: în Kazahstan, deșertul are niște boscheți în plus, ceea ce-l schimbă în stepă, iar dromaderul are o cocoașă în plus, ceea ce-l transformă în cămilă. Și, cu riscul de a supăra prietenii din Egipt, femeia musulmană kazahă are cîteva accesorii vestimentare în minus, ceea ce o transformă în femeie.
Nu mă pricep la reportaje de călătorie, de aceea nici nu voi scrie unul, ci doar voi încerca să-i conving pe aceia dintre dumneavoastră care vor și pot călători în natura adevărată și nu în disneylandurile special amenajate ca să ne putem minuna, grădini zoologice unde noi sîntem de fapt exponatele. Voi puncta numai cîteva impresii, pentru că țara aceasta trebuie trăită pe drum, un fel de Route 66 dar nu între două oceane, ci între două continente. Iar noi, nemțenii, avem sînge de călător în inima naturii, grație educației și munților cu care am fost binecuvîntați.
Ospitalitate
Îndată ce oprești motocicleta la vreun restaurant, la benzinărie sau în parcare, ești înconjurat de localnici curioși și amabili. De unde vii, unde mergi, ai nevoie de ceva? Aveam să valorizez corect aceste întrebări abia mai tîrziu, cînd, ajuns în China, singura întrebare adresată era cît am dat pe motocicletă. Spirit nomad solidar cu călătorul, versus spirit antreprenorial…
Revenind la întîlnirile cu kazahii, am primit deseori fructe de la fermieri, apă și pîine de la oameni aflați în trafic, iar șoferii de camioane claxonează a salut – din nou, atît de diferit de claxonul a avertizare pe care aveam să-l primesc în etapa următoare a călătoriei. Rămînînd în zona comparațiilor, „nyet”-ul care mi s-a comunicat de zeci de ori, cu o față acră, în Ucraina și Rusia, nu există în Kazahstan. Mai toți am făcut măcar un concediu în Turcia și știm că, pentru turiști, nu există nu; kazahii sînt la fel, doar sînt popor turcic, deși scriu cu chirilice. Ba da, există totuși în mod straniu un serviciu care nu poate fi oferit: plinul la rezervor. Trebuie să comunici exact cît vrei să cumperi și să plătești în avans.
Ospitalitatea localnicilor mi-a dat șansa să particip inclusiv la o nuntă: ultima seară mi-a adus o invitație din partea unui cuplu uigur (minoritate musulmană răspîndită de ambele părți ale graniței chino-kazahe) care celebra cununia în restaurantul hotelului unde eram cazat. El inginer, ea profesoară, nuntași de tot felul, totul destul de asemănător cu o nuntă de pe la noi, dar procesul puțin diferit: mirii mănîncă așezați pe un podium, iar în fața lor, în sală, speaker-ul prezintă pe rînd invitații de la fiecare masă, adică grupuri de 20-30 de inși. Aceștia merg pe ringul de dans și un reprezentant al lor spune cîteva cuvinte nuntașilor, apoi grupul dansează una sau două melodii probabil îndrăgite și cu siguranță îndrăcite, pentru a-și manifesta bucuria. Un fel de debut al nunții cu faza pe masă, urmează faza pe restaurant, cînd se dansează la comun și mirii intră și ei în joc, și faza sub masă, pentru bărbați la revărsatul zorilor.
Camping
Pădurile din nord, stepa din sud, lunca Uralului sau canioanele din vest sînt locuri ideale pentru camping. Cortul îți dă, atunci cînd îl așezi în zone neamenajate, un sentiment de vulnerabilitate – cei din afară te văd, dar tu nu-i poți vedea. Îmi amintesc cum, la cort în Munții Neamțului, tresăream în copilărie cînd trosnea o creangă în pădure, îmi amintesc de asemenea istorii cu turiști străini jefuiți la cort. N-am avut nici o clipă un sentiment de pericol în Kazahstan, nici măcar atunci cînd herghelia sălbatică tropăind în lumina lunii s-a împotmolit în ancorele cortului. Stepa kazaha îți predă iubirea de libertate în multe moduri, profesori îți sînt caii sălbatici, vulturii stăpîni ai străzilor puțin circulate, care se ridică în lehamite de pe asfalt abia cînd ești gata să-i atingi și se așază la loc îndată ce ai trecut, și păstorii turmelor de cămile care te invită la cafea în iurta lor.
În partea de sud însă, dacă nu pui cortul adînc în deșert, liniștea nopții îți va fi tulburată de mașinăriile care lucrează non stop la autostradă. Cred că un bun procent din populația țării trudește la sutele, poate mii de kilometri care se execută simultan. În toată viața însumat n-am văzut atîtea camioane, buldozere și excavatoare cîte am văzut acolo în două săptămîni. Știam de intenția Chinei de a se conecta terestru de vestul Europei, dar nu-mi imaginam că se lucrează atît de intens.
Cadoul
Pățit adesea în Bulgaria, aveam bani mărunți pentru a mitui poliția kazahă, dar precauția s-a dovedit inutilă. Am fost deseori tras pe dreapta, drumul pustiu și rectiliniu te îmbie la viteză, dar discuțiile se terminau prin schimb de cărți de vizită și invitația să vizitez familia polițistului dacă mai trec prin zonă. Mi s-a cerut și „cadou”, dar omul a fost jignit cînd i-am întins hîrtia de 10 euro. Cadou, mi-a precizat, înseamnă o șapcă sau un tricou cu numele țării mele, care să-i amintească de mine. Am rezolvat cu o bricheta portocalie rămasă de la ultimele alegeri, cadou electoral de la vreun candidat perdant, despre care i-am spus polițistului că e un om important în țara mea, ceea ce l-a făcut fericit.
Armonie
Uralsk, la granița de nord, e cît Urziceni, dar are trei teatre, iar biserica și moscheea sînt la o aruncătură de băț una de cealaltă. Ploieștenii sînt sigur că îl cunosc în detaliu, doar e înfrățit cu orașul lor, lucru pe care l-am aflat de pe net și nu din indicatoare la intrarea în oraș, așa cum afișăm noi – ridicol obicei provincial, mă mir că nu ne punem și pe tricouri anunțuri gen „văr cu Nelu de la Primărie” sau „vecin cu Nutzi de la Otv”.
Dincolo de înfrățirea cu ploieștenii, m-a impresionat înfrățirea între etnii. Dacă în orașele mari lipsa tensiunilor religioase s-ar putea explica prin preocuparea pentru business sau prin educație (țara e pe locul 14 în lume privind nivelul educației), armoniei interetnice și religioase la țară sau în orașele mici e greu să-i ghicești sursa. Dacă încerci să-i provoci pe musulmani – îi recunoști doar după trăsăturile central-asiatice, nici o indicație vestimentară – la o discuție pe această temă, or să-ți spună că e meritul președintelui Nursultan Nazarbaiev, recent reales cu 95 la sută din voturi. Dacă o să te declari surprins că o țară cu numai 30 la sută creștini are președinte de etnie rusă, or să-ți spună că a făcut pentru ei mai multe decît ar fi făcut un președinte coreligionar. Cred însă că și preceptele Islamului sînt mai relaxat interpretate în partea aceea de lume. Mă bazez pe minijupa unor adoratoare ale lui Allah și pe faptul că e greu să găsești sala de rugăciune într-o moschee, trebuie să te strecori printre standuri comerciale aflate în incintă. Iar muezinul nu prea se aude. Am întrebat și despre asta pe un sătean, la ora de rugăciune. Mi-a arătat ceasul – știu și singur la ce oră trebuie să mă rog.
Orașele
Orașele Kazahstanului n-au o istorie mai veche de cîteva sute de ani, cele mai multe fiind foste forturi întemeiate de Rusia țaristă în secolul 18, în cursul expansiunii spre sud. Multe din cele mai noi sînt apariții incolore plantate în mijlocul stepei în perioada comunistă, însă cele mai vechi m-au bucurat prin lipsa hipermarketurilor și a clădirilor înalte, și prin atmosfera cultural-provincială. Comerțul se face în magazine mici, specializate, unde statul la taclale cu patronul vînzător face parte din procesul comercial, și din orice punct al orașului poți vedea cerul în arc de aproape180 de grade. Firesc cumva ca orașul să se întindă pe orizontală, într-o țară atît de întinsă și slab populată, dar de apreciat că vreun îmbogățit al tranziției nu plantează un monstru de sticlă și oțel între clădiri pitorești.
Noua capitală, Astana, n-a fost pe gustul meu – provocările aritecturale nu-mi spun mare lucru. Așa că am părăsit repede modernitatea futuristă a capitalei, care se va numi cîndva Nursultan, pentru aerul tradițional al fostei capitale, Almaty, care s-a numit cîndva Alma Ata. Alma înseamnă măr în kazahă și în alte limbi turcice și se pare că acolo s-a născut într-adevăr strămoșul mărului domestic. Oricum în zonă cultura mărului e foarte populară.
Aceeași armonie te întîmpină aici și sub forma familiilor mixte, avînd drept cel mai notabil rezultat niște frumuseți înalte, dar cu ochi migdalați. Atmosfera în orașul de un milion și jumătate de locuitori e mult mai respirabilă de cînd prostituatele și guvernanții s-au mutat la Astana – observația aparține unui inginer american angajat de o companie petrolieră.
Bulevarde largi, străjuite de aluni sau chiparoși, disciplina arhitecturală, oameni prietenoși, cultura statului la taclale la terase, totul îți dă senzația că te afli în zona mediteraneană.
Nemții
Unu la sută din populația Kazahstanului este, surprinzător, de origine germană. Istoria recentă pare să contrazică elogiul pe care îl aduceam armoniei interetnice sau măcar subliniază că există și limitări. Pe la sfîrșitul secolului 18, țarina Ecaterina cea Mare decidea să aducă nemți pentru a-i învăța agricultură pe supuși. Oferta era de nerefuzat, includea
bonusuri precum scutirea de taxe și de serviciu militar. Așa se face că mulți nemți s-au mutat pe Volga; atît de mulți, încît de la Marea Revoluție și pînă în 1941 a existat chiar o Republică Sovietică Socialistă Autonomă a Germanilor de pe Volga. Dacă promisiunile țarinei au fost în final respectate, las cititorii să ghicească.
La invazia hitleristă, de teamă că locuitorii respectivei republici au rămas loiali Germaniei și-i vor ajuta pe invadatori, Stalin i-a împrăștiat prin Siberia și Kazahstan, cît mai departe de zona de război. În Kazahstan au ajuns vreun milion. Ulterior, RSS Kazahstan a vrut să repare abuzul, refăcînd Republica Autonomă în interiorul Kazahstanului, însă populația nu s-a mai dovedit atît de înțelegătoare față de minorități. Așa, cei mai mulți dintre nemții-de-pe-Volga-mutați-pe-Ural au plecat acasă. Au rămas totuși peste o sută de mii, în special prin nord. Eu, sincer, n-am văzut niciunul, deși m-am uitat după ei. Probabil nu se cazează la cort și nici nu mănîncă la bistrou.
Pe lîngă nemți, mai e un obiectiv pe care l-am ratat în Kazahstan, deși îl aveam pe listă și am mers special pînă la Aralsk, în sud, pe o căldură infernală. Vechiul port de la Marea Aral e tot acolo, dar marea nu mai e. A rămas un fund de baltă mîlos și un tîrg care încearcă să trăiască din agricultură; peste jumătate din mare a dispărut în urma proiectelor sovietice aberante de irigare a plantațiilor de bumbac, la sfîrșitul secolului trecut – unul dintre cele mai mari dezastre ecologice din istorie. În ultimii ani însă, guvernul kazah a reușit să mărească volumul de apă, prin lucrări de îndiguiri care să reducă pierderile și rezultatele, se pare, sînt spectaculoase: țărmul a luat-o ușurel înapoi spre Aralsk.
„Sînt mai liberi ca noi”
La intrarea în spatiul ex-sovietic, americanul din grupul de cinci occidentali cu care am călătorit s-a lipit de mine, gîndind că sînt oarecum familiarizat cu o zonă în care presupunea că va fi întîmpinat cu ostilitate. În Kazahstan l-am pierdut imediat ce am intrat în țară, cum, de altfel, i-am pierdut și pe ceilalți – țara te îmbie să o cunoști și explorezi solitar. L-am mai regăsit abia la final, în Almaty. Dacă la început ezita să-și declare naționalitatea, în final spunea oricui, întrebat sau nu, că e american. „Man, I love Kazy. This country has more freedom than we have back home”, mi-a mărturisit. Kazakh înseamnă spirit liber în turca veche. Și chiar sînt spirite libere, dincolo de locul 81 în lume în ceea ce privește gradul de democrație, pe care se situează în clasamentul întocmit de revista Newsweek. Așadar, dacă sînteți amatori de libertate, camping și călătorii în natură, și aveți vreodată o lună la dispoziție pentru o aventură road-trip, urcați-vă în mașină și străbateți Kazahstan și celelalte țări ale Asiei Centrale, probabil mai ofertante ca situri culturale și istorice. Nu aveți nevoie de o agenție turistică, ci doar de un cort și un spirit deschis.
Ciprian Rădăvoi