Să le trăiești, Majestate!

Cel mai longeviv suveran, Regele Bhumibol al Thailandei, împlinește 84 de ani

Inundațiile recente din Thailanda m-au găsit străbătînd țara pe traseul apelor revărsate, dinspre Laos spre Bangkokul cuprins de ape la nord, inundat în rest mai mult de vești alarmiste. “Am auzit că Regele l-a avertizat de mult pe premier să ia măsuri; dacă l-ar fi ascultat pe Rege, efectul inundațiilor ar fi fost mult mai redus”, îmi spune soția, odată ajuns în centrul protejat cu prețul inundării periferiilor. E Thai și, în decursul anilor, am aflat care mi-e locul pe podiumul din sufletul ei: Regele meu, Soțul meu, Buddha al meu, cam asta ar fi ierarhia.

Submisivitatea totală a femeii asiatice îmi permite să exprim dubii cu privire la însuși Buddha, însă orice referire negativă la Regele Ei (îl numește vreunul din noi pe președinte – Președintele Meu?) îmi pune în pericol cel puțin orezul zilnic, dacă nu și integritatea fizică. Nu e cazul însă, pentru că pasiunile mulțimilor sînt contagioase; trăind acolo evenimente precum lovitura de stat din 2006, revolta cămășilor galbene (pro-regaliști) urmată de cea a cămășilor roșii (suporteri ai premierului fugar după lovitura de stat menționată) din 2010 și inundațiile de anul acesta, m-am trezit fără voia mea atașat de Regele Bhumibol Adulyadej.

Cînd, cu ani în urmă, îmi spunea că Regele ei aduce ploaia, zîmbeam în sinea mea ca să nu-i jignesc atașamentul față de monarh; ulterior aveam să aflu că Bhumibol e singurul monarh din lume deținător de brevete de invenție, inclusiv în domeniul provocării precipitațiilor. Am rîs discret cînd mi-a spus că Regele ei a eradicat cultura drogurilor. Apoi, călătorind prin satele din nord, am vorbit cu țărani vizitați de rege și convinși de el să abandoneze culturile de drog. Cînd nu pune la punct dictatori militari, precum în 1992 cînd a întors țara la democrație, Regele ei pictează, compune jazz, proiectează vase cu pînze, scrie cărți, traduce – un da Vinci asiatic, o figură în galeria marilor lideri asiatici salutari pentru națiunile

lor în secolul trecut, precum Deng Xiaoping al Chinei sau Mahattir al Malaeziei, chiar fără să aibă la dispoziție pîrghiile de putere ale acestora. Oameni care au împins țările lor înainte, dintr-o singură opintire, tot atît cît au împins unii România înapoi. Că veni vorba de lideri de pe la noi și teoriile lor prost înțelese și puse în practică, Regele ei e și autorul, într-o perioadă în care tigrii asiatici evoluau exclusiv prin export ieftin, al teoriei autosuficienței pentru țara lui, introdusă acum și în Constituție. Așa se face că agricultorii sînt privilegiați, sistemele școlar și medical funcționează perfect, iar țara produce orice, de la orez la înalta tehnologie.

Tulburătoare similitudini mă trimit cu gîndul la Regele Meu. Țara ei a navigat abil în cel de-al doilea război mondial, de la o invazie “amicală” a japonezilor la susținerea aliaților cînd roata s-a întors, cumva ca noi, dar cu mai mult noroc în final. Regele ei revenea în 1946 din Elveția, unde studiase, al meu pleca în 1947, tot în Elveția. Dar similitudinile se opresc brusc: al meu rămîne departe de țară și tăcut pînă la căderea comunismului, în timp ce al ei rămîne acasă, cînd mai tăcut precum în dictaturile militare din anii ‘50, cînd mai vocal, precum în dictaturile militare ulterioare pe care și le-a apropiat cu abilitate sau mai tîrziu, cînd simte momentul prielnic și întoarce țara către democrație. Calea de Mijloc nu e o combinație între Bine și Rău – îmi spune soția -, e drumul mai sigur către Bine sau, uneori, singurul pe care îl ai la dispoziție ca să eviți Răul. Și regele ei a mers pe drumul acela.

Pentru că orice poveste, frumoasă ca a Regelui ei, trebuie să aibă și un personaj negativ, acesta se numeste Taksin Shinawatra, fost premier pînă la lovitura de stat militară din 2006, acțiune care, așa cum șade bine unui popor non-violent precum thailandezii, s-a desfășurat taman cînd împricinatul era plecat din țară. N-a fost nimeni nici măcar rănit, iar soldații au făcut un bănuț pozîndu-se cu civili pe tancuri, sub egida “Welcome to Thai military coup – 2006 Edition”. Premierul Taksin era, se pare, întruchiparea liderului ideal pentru români – să fure, dom’le, dar să dea și la popor. A fost excesiv în ambele, așa încît partea cu furatul i-a adus o avere, partea cu datul la popor i-a adus susținători care au ieșit în stradă larevolta cămășilor roșii, după lovitura de stat care l-a înlăturat și l-a forțat să-și aline amarul pe meleaguri străine – printre altele cumpărînd clubul Manchester City, vîndut ulterior unora cu mai mulți bani decît el, evident arabi. Unul dintre cele două aspecte, furatul după cum mă informează soția, se pare că l-a supărat rău pe Rege. “Era un om rău, Taksin ăsta?”, o întreb pe Nok. “Era un om inteligent și lacom”, îmi răspunde. În simplitatea ei onesta de thai care îl iubește pe Rege, îmi spune totuși că Taksin a introdus multe măsuri pentru cei defavorizați, că a dat o lovitură mortală traficului de droguri, că a introdus programul OTOP (One Tambon, One Product – fiecare regiune să producă ce îi e specific, pentru a nu se crea concurență). Atunci ce a greșit? Vrea să îl înlăture pe Rege și să instaureze Republica, a auzit ea vorbindu-se prin sat – păcat mortal pentru un popor care pune Regele mai presus decît orice. “Atunci”, întreb, “de ce actualul premier, rezultat în urma alegerilor democratice, e sora exilatului?”

Adevărul e că națiunea e acum profund divizată, clasa medie e în continuare necondiționat devotată Regelui, dar păturile de jos din estul sărac și agricol, au rămas loiale premierului fugar și inocentei surori aflate în fruntea guvernului.

Rațiunea îmi spune că Regele Bhumibol e poate cea mai reușită acțiune de PR a secolului trecut, succesul fiind nu neapărat al strategilor de imagine ai Palatului – cînd ai un asemenea material la dispoziție, nu e așa greu să-l promovezi. Poate că zvonistica gen “Regele i-a spus premierului ce să facă la inundații, dar acesta n-a ascultat” sau “Taksin vrea să-l înlăture pe Rege” e rezultatul unei manipulări, poate că media obedientă a întrecut măsura în trecut, relatînd faptele Regelui, iar reacția – apariția alternativei, mai ales în condițiile în care prințul moștenitor nu pare la fel de iubit precum tatăl lui – era firească. Poate că cei din jurul lui fac excese, cum fac în general trepădușii aciuați pe lîngă șefii de stat: în timp ce Regele însuși afirmă că e om, deci supus greșelii și, în consecință, criticii, crima de lezmajestate e pedepsită, inclusiv în forma oricărei critici în presă. E mult de dezbătut cît de adaptată rigorilor democrației occidentale e Casa Regală astăzi, dar e unanim acceptat că Thailanda nu ar fi fost unde e azi, o națiune modernă și prosperă, fără efortul de peste jumătate de secol al unui monarh fără puteri executive. De aceea, tristețea de a vedea azi divizat un popor atît de pașnic și trecut prin atîtea încercări, un popor care a făcut saltul de la feudalism la modernitate în cîteva zeci de ani, aproape că mă cuprinde și pe mine, observator neimplicat. Nevoia de repere morale nu are legătură cu democrația, cehii îl iubeau toți pe Havel indiferent cu cine votau, spaniolii l-au votat pe Juan Carlos personalitatea secolului trecut, englezii o iubesc toți pe Regină.

Să le trăiești, Majestate, măcar pentru lumina pe care o văd în ochii micuței Nok cînd îmi vorbește de Regele ei și pentru speranța că voi spune vreodată Președintele meu!

Ciprian Rădăvoi,

Beijing, decembrie 2011.