Beijing: zece observații din fața blocului

Cînd ies în stradă, primul cuvînt care îmi vine în minte e exterminare, spune pe undeva Cioran. Altundeva însă declară că iubește anonimatul lichid al marelui oraș. Petrecîndu-mi ultimii ani în două orașe mari, cu peste cincisprezece milioane de locuitori, am trăit eu însumi, succesiv, cele două stări. Iar aici, la Beijing, am devenit unul dintre atomii care curg zilnic pe arterele uriașe, dînd viață unui oraș incredibil de funcțional față de dimensiuni și populație. Dar peste toate, un oraș viu, în care atomii se adună în molecule iar moleculele capătă viață în străzile lăturalnice și în inima cartierelor.

Chinezii adoră să condenseze idei și istorii în numere. Așa se face că au “Marșul celor o mie de zile”, “Campania celor o sută de flori” sau, după moartea lui Mao, “Banda celor 4”. Pînă și controversata moștenire istorică a lui Mao au rezolvat-o în termeni numerici: “Tovarășul Mao a făcut 70% bine și 30% rău”, a stabilit primul congres de după moartea lui. Ca să rămîn în aceeași notă, voi emite cele “10 observații din fața blocului”.

Fața blocului dintr-un cartier muncitoresc de aici, ca acela în care locuiesc, nu e diferită de fața blocului de acasă, cu excepția unui mic detaliu: aici, în fața blocului se adună oamenii să joace cărți. Prin vestul Chinei am rămas flămînd între orele 13 și 17, totul se închide și oamenii se așază la masa de cărți. Aici, în Beijing, ritmul vieții și al afacerilor a măturat vechile obiceiuri în centrul orașului, dar între blocuri viața decurge la fel: exercițiile tradiționale, tunsul, urinatul sau jocul de cărți sînt tot acolo, în stradă. Mai joacă doar vîrstnicii, dar cu pasiune tinerească, păstrînd concentrarea, exhibarea sentimentelor de bucurie și forța pe care ți-o dă o carte bună în paralel cu ascunderea amărăciunii pentru o mînă perdantă și, peste toate, armonia confucianistă de la masa de joc. Minunat prilej pentru ei de socializare cu vecinii, iar pentru mine de reamintire a faptului că, pe lîngă tipar, praf de pușcă și multe altele, jocul de cărți a fost și el inventat tot în China, undeva prin secolul al zecelea.

Se face curățenie la restaurantul de peste drum, așa că s-a pus un anunț “Caution not slippery”. Ați auzit de Chinglish? Chingleza, cum ar veni? Eu nu auzisem pînă să vin aici. Străbătînd pe motocicletă vestul Chinei timp de vreo lună, m-au amuzat copios semnele de circulație gen “Slon Doan” în loc de “Slow Down” sau alte asemenea bazaconii pe autostrăzi, în hoteluri sau restaurante. De la despărțiri aberante în grupuri de litere care să urmeze formularea chineză, la timpuri verbale sofisticate în loc de un elementar prezent sau, așa cum era cazul mai sus, la litere puse aiurea, tot ce înseamnă semnalizare în limba engleză e la un nivel deplorabil. Așa că am pus mîna pe telefon și am sunat la China Daily, cu următorul mesaj: “Fraților, ați trimis oameni în spațiu și nu sînteți în stare să scrieți corect o amărîtă de plăcuță?”. Am aflat, cu ocazia asta, că Chingleza e aproape motiv de mîndrie – există asociații de protecție a acestui produs pe nedrept ironizat, există piese de teatru, iar un erudit își dă în prezent doctoratul în Germania pe tema asta. Am mai aflat că ce văzusem era plicticos față de situații gen “Anus Hospital” în loc de “Proctology Hospital” sau “Racist Park” în loc de “Minorities Park”.

Regulile de prioritate sînt simple și în acord cu o societate profund ierarhizată de secole. Camioanele și autobuzele au prioritate în fața autoturismelor, acestea au prioritate în fața motocicletelor, care la rîndul lor au prioritate în fața pietonilor. Din fericire pentru mine, la cei un metru și nouăzeci, regula se aplică și pe trotuar, pietonii mari au prioritate în fața pietonilor mici. În ceea ce privește autoturismele, există și excepții de la regulă: atunci cînd sînt scumpe și au geamuri fumurii, au prioritate în fața oricărui alt mijloc de transport cu excepția celor și mai scumpe sau a celor cu un anumit gen de plăcuțe de înmatriculare.

Toată lumea scuipă pe stradă. Femei, bărbați, copii – o simfonie de horcăituri îndelungi, ca un motor care nu vrea să pornească, dar e pe-aproape, finalizată cu expectorație scurtă, allegro tropo. Toți europenii pe care i-am cunoscut aici pun asta pe primul loc în topul nemulțumirilor, pe al doilea fiind valoarea relativă și pur orientativă a culorii verzi la semafor. Pe mine mă deranjează mai mult problema semaforului decît cea a scuipatului: o flegmă prost țintită nu poate să te omoare, eventual doar de silă.

Mai toți tinerii sub 25 de ani vorbesc engleza. Unii au studiat în școală – după deschiderea Chinei către lume, studiul limbii engleze e la mare modă. Alții au studiat pe-afară. {i unii, și alții vorbesc o engleză aproximativă, mai bună decît Chinglish, dar cu o pronunție scremută și o gramatică la nimereală. Există însă o a treia categorie, cei care vorbesc engleza BBC, singurul post occidental retransmis aici – cu o întîrziere de trei minute ca să aibă timp cenzura să intervină la nevoie. Aceștia au învățat exclusiv uitîndu-se la televizor și vorbesc la fel de bine ca un nativ, incredibilă puterea de copiere în ADN-ul unui popor care în copilărie a inventat mai totul, apoi s-a închis pentru secole între propriile granițe, de unde renaște acum cu setea de a recupera.

Chinezii țipă în permanență unul la celalalt. Sau așa par. Adeseori am simțit nevoia să intervin într-o discuție în cuplu pe stradă, viața fetei părînd în pericol. În fapt, el îi spunea probabil că o iubește și va fi al ei pe viață. Limba tonală, în care intonația marchează sensuri și nu emoții, te induce în eroare. O limbă primitivă, fără desinențe, ale cărei principii de funcționare trebuie să le înțelegi dacă vrei să-i înțelegi. Subtilitățile le rezolvă nu prin vocabular, ci prin artificii de conversație. “Zodia mea, a oii, e o zodie bună?”, am întrebat cîndva profesoara de chineză. “Nu prea”, ar fi răspuns un european. “E foarte bun”, a răspuns ea, “e zodia oamenilor calzi, plăcuți și de încredere”. Ulterior am aflat că e cea mai proastă zodie, calitățile menționate fiind asociate aici cu perdanții cronici.

Nu mă pot abține să studiez fizionomii și să le asociez trăsături de caracter. E greu să ghicești trăsătura dominantă, dar poți spune ușor dacă e un om bun sau rău. Alb și negru, întuneric și lumină, yin și yang, pare că în caracterele oamenilor nu se întrepătrund. Față de complexitatea caracterului european, cel chinez e ori profund bun, ori nefrecventabil de rău.

Un orb trece strada și nici o mașină nu oprește, se strecoară milimetric pe lîngă el. Prilej să-mi amintesc că acum două luni, accidentat și străduindu-mă să-mi ridic motocicleta căzută, eram urmărit de privirile curioase a zece bărbați puternici, dar nici unul n-a mișcat un deget să ajute. În două luni n-am văzut nici un gest de ajutor pentru un semen în nevoie, probabil vestitul simț comunitar asiatic se manifestă în alte moduri sau se limitează la granița familiei, sau la mediul rural.

Un polițist agită bastonul într-o intersecție aglomerată, indicînd dreptul de trecere în total dezacord cu semaforul. Imagine plină de semnificații legate de rolul legii versus rolul oamenilor în organizarea societății. Judecători sînt de multe ori oameni din comunitate, cu o bună imagine, care împart dreptatea după cum dictează conștiința și regulile confucianiste, și mai puțin după coduri pe care probabil nu le-au citit.

Panicat că din cele zece observații promise, am doar nouă, am ridicat ochii spre cer implorînd sprijin divin. Acesta a venit imediat: e o zi însorită, dar nu văd soarele. E ascuns după o pîclă cenușie, celebrul smog care, după rezultatele unei cercetări de acum cîțiva ani, omoară cinci milioane de oameni anual în marile orașe ale Asiei.

Ciprian Rădăvoi

Beijing, decembrie 2011