Primele două focuri de armă se aud la două ceasuri după începerea vânătorii. Aveau să fie și ultimele. E trecut de ora 12 și ceața-i gata risipită, sâmbătă, pe Valea Schitului, un loc mirific din comuna Balcani, județul Bacău, la vreo 50 de kilometri de Piatra Neamț, prin Roznov și Tazlău. Sunt patru sate cu totul – Frmoasa, Balcani, Ludași, Schitu-Frumoasa – și puțin peste 8.000 de locuitori. Acolo e un loc rar, cu un microclimat ce permite etajului de conifere să coboare sub 400 m altitudine. Așa se face că bogăția faunei nu mai trebuie explicată. În preajmă, pe un platou, e Biserica Schitu Frumoasa, ctitorită la 1812.
Fondul de vânătoare se întinde pe 10.014 ha și e administrat din noiembrie 2011 de Asociația de Vânătoare și Pescuit Sportiv „Clubul Vânătorilor” din Dumbrava Roșie, cu sediul la Motelul „Balcost”, la Mihai Cosma, unul și același cu președintele Partidului Ecologist Român – filiala Neamț. Într-un anume fel, partida de vânătoare organizată marchează doi ani de când au preluat fondul. Caravana de mașini de teren pornise la ora 8, din Dumbrava Roșie, pe o ceață dătătoare de emoții. Au trecut un test-drive montan cum numai pe Discovery mai vezi.
La prima bătaie, cu hăitași, pe-un drum străjuit de stâlpi de electricitate fără fire, sunt răspândiți 29 de vânători echipați ca-n filme. E o adevărată paradă de arme și echipamente. Pe lângă o „lady-hunter”, sare-n ochi un tânăr cu cameră de filmat montată pe lunetă. De parcă nu era de-ajuns, Paul Daniel Soare gestionează și un site de profil. Dacă n-ai ști dinainte pe unde-s plasați, cu greu i-ai observa de la distanță. De-aproape, nicio șansă. Organizatorul vânătorii nu-ți dă voie să te plimbi în front. Din vale vin 39 de hăitași, în frunte c-un veteran de 80 de ani. După încă un ceas, încep a se aduna toți în jurul unei uriașe oale cu tocăniță săracă-n sare și piper, botezată gulaș vânătoresc. Sare și piper n-a avut nici prima bătaie, cam prea lungă și cu standuri întinse pe-o distanță suficient de mare cât să lase loc vânatului iute de picior să se salveze în alte pădurici. Împușcăturile auzite aveau ca țintă o vulpe. N-a mai căutat-o nimeni prin râpe. Prin cele râpe se bănuia a fi și lupi. Mistreții ale căror urme proaspete, lăsate peste noapte, au fost văzute de toți, de dimineață, odată cu sosirea în teren, au stat bine ascunși și nici stârniți de câini n-au vrut s-o ia din loc. Singurul trofeu, două cornițe bune de pus direct pe perete, l-a găsit un tânăr în niște tufe.
Prânzul nu e prânz de rând, căci se face planul pentru a doua bătaie, de această dată fără hăitași propriu-ziși. Vârtej îi zice și seamănă a încercuire semimobilă a unui deal. Un număr de vânători, numai de ei știut cum e calculat și cum se împart, o iau la picior și încearcă să mâne vânatul spre ceilalți, care așteaptă în standuri, strângându-se astfel lațul în jurul vânatului. Mă enervează teribil vorba asta cu standul. Mai degrabă e un post de pază în care nu fumezi, nu vorbești la telefon, nu te miști. Locul ales este la kilometri distanță, după alte dealuri, pe Valea Frumoasei. Doamne, ce țară frumoasă avem!… De această dată nu greșesc și, după ce îmi iau rația de noroi de dus acasă, mă instalez lângă un bucureștean de loc din Râmnicu Sărat, mândru foc de pușca lui rusească achiziționată înainte de explozia accizelor. Până la urmă și liniștea e relativă. Mai șoptim despre câte unele și aflu că fiorosul mistreț nu se dă, de fapt, la om decât dacă e provocat rău tare sau e prins într-o capcană. În rest, pe lângă că-i sperios, e șmecher. Știe de minune a se da rănit, după care, într-o clipită, o zbughește din loc cu alergătura lui zgomotoasă. Culmea, cică nu se sperie de drujbe și tractoare. O fi o mutație genetică. După ce aud una de proporții vânătorești, cu un viteaz care-a adormit în post și a fost ocolit de mistreți, sunt instruit unde să mă plasez dacă apare „monstrul”. N-apare. Dincolo de șoaptele noastre, timp de aproape 3 ore, până spre 6 seara, liniștea pădurii a fost spartă doar de adierea câte unei frunze uscate de fag.
[message_box color=”red”]
Fondul de vânătoare administrat de AVPS „Clubul Vânătorilor” se numește oficial Fondul nr. 9 Schit. Asociația numără 25 de membri, regula fiind ca vânătorii să fie majoritari. Fondul este unul de munte și, potrivit normei de un vânător la 350 hectare de teren, vine o vreme când asociația va deveni una închisă. Pentru cele 10.014 ha se plătește o redevență anuală de 6.306 euro, din care 81% merge direct către proprietarii terenurilor. În cazul lor e vorba despre Romsilva și primăria locală, care se ocupă mai departe de împărțirea banilor pe persoane fizice și juridice. La costuri se adaugă hrana animalelor, salariul pentru cel puțin un paznic, carburanții și destule altele. Ca resurse financiare se rețin cotizațiile, autorizațiile de vânătoare, dacă se vând, plus tradiționalele contribuții personale sau provocate personal, după cum povestește pietreanul Vlad Romaniuc (foto), directorul fondului, vânător din 2007, care de cel puțin trei ori pe săptămână merge în teren. Ține să sublinieze că un membru plătitor de cotizație beneficiază de o serie de privilegii, precum unele autorizații de vânătoare grauite. Cei din afară, pe lângă taxă, plătesc și hăitașii.
Fondul a fost preluat în noiembrie 2011 pentru 10 ani. Dacă ești bun gestionar, după aceea beneficiezi de atribuire directă. Ce înseamnă bun gestionar explică în continuare directorul fondului: „Avem lista nostră de obligați în teren. Sunt trecute în contractul de gestionare. Punem hrană și sare pentru animale, asigurăm paza. Paza ia mai bine de 50% din timp. Avem și paznic cu contract de muncă full-time. Trebuie să ai cel puțin unul. Avem camere de supraveghere puse în teren, la punctele de hrănire. Vedem ce animale și la ce ore vin. E un fel de reclamă. Când vrea un vânător să vină la noi, îi arătăm pe poze cam ce găsește. Camerele au și rol de pază. Odată puse în punctele strategice, vezi ce mașină a trecut, ce oameni. Vezi cine braconează. E un subiect greu. Apoi vine partea de identificare a animalelor, de evaluare a vânatului. Ai de mers și văzut cam ce trofee sunt. Începând de la iepure, potârniche, rațe, până la urs, cerb, râs, lup, toate sunt trecute în fișele de evaluare. Râsul, de exemplu, e monument al naturii, nu se mai vânează, nu se dă cotă la el. Cotele sunt stabilite de ITRSV după evaluări. Sunt 3 evaluări anuale. În mai la căprior, în septembrie la cerb și în ianuarie, încă o dată la cârduri de cervide, la care se trece și restul speciilor. Separat de cele pentru ITRSV, mai facem o evaluare la răpitoare pentru lup, pisică sălbatică și urs care se trimite către Protecția Mediului.”
Vânătorii de sâmbătă au fost invitați prin www.vanatoare.ro. Sunt prieteni, cunoștințe, amici. Din cei 29 de vânători, care obișnuiesc a se recomanda după județe și numele de botez, 21 au venit de la Galați, Vaslui, Ialomița, București, Prahova, Vrancea. Ceilalți 8 erau din Neamț, 4 fiind dinafara asociației.
După cum a mărturisit Vlad Romaniuc la final, asemenea acțiuni se organizează mai rar: „Implică eforturi și costuri mari. S-au încasat ceva bani, dar nu a fost o întâlnire pentru business-ul asociației. A fost pentru a face cunoștință. Am cunoscut oameni noi, am legat relații, am aflat lucruri noi. Dintre cei veniți aici, sunt încă 3 care au fondurile lor, sunt gestionari.”[/message_box]
[message_box title=”Rădița Păun din Ialomița, femeia-vânător care-a doborât gâștele lui Culiță Tărâță” color=”blue”]
Soților Păun le place România pitorească și vânătorească. Nu ezită să meargă unde sunt invitați. În Neamț, cu partidă vânătoare la Bacău, au ajuns pentru prima dată. Adrian este medic, Rădița asistent medical. Cum o femeie-vânător nu întâlnești în fiecare zi, e lesne de înțeles atenția pe care i-o acordă toată lumea.
– Cât cântărește arma dumneavoastră de vânătoare?
Trei kilograme și 250 grame.
– Cum stați cu ea în brațe atâtea ceasuri într-un loc? Cum o plimbați ore în șir prin pădure?
Cu lejeritate.
– Cum și de când v-a apucat pasiunea asta?
De la soț. El s-a făcut vânător în 2009, la o ideea de-a mea. Veneam din Deltă și pe bac era o mașină de vânători. Fusesem la pescuit, era iarnă, n-am prins nimic. Pentru că noi, în zona care-am fost, am văzut foarte multe rațe, am zis: n-ar fi mai bine ca vara să rămânem pescari și iarna să ne facem vânători? Era la începutul lui ianuarie. Și-a băgat actele, a făcut toate demersurile, Norocul lui, s-a organizat în Ialomița concurs de școlarizare și atestare a vânătorilor. Pe 31 s-a dat examenul respectiv și l-a luat. S-a făcut vânător și pentru că-i place, și pentru că tatăl meu este vânător vechi. A zis că vor face împreună o echipă. Numai că taică-meu, fiind ocupat cu treburile de la țară, își scoate pușca numai într-o anumită perioadă, de la 1 noiembrie la sfârșitul lui februarie, mai rar de la 1 septembrie. În anul ăla, Adi (dr. Adrian Păun, soțul – n.a.) a avut dreptul la prima vânătoare cam prin aprilie-mai. În perioada aia nu se „dădea” decât la ciori. A zis că e o ocazie bună să-și facă mâna la dăunători. La ciori, ca la talere. Legea din România nu permite să ieși singur ca vânător, tu cu arma ta, cu hobby-ul tău. Trebuie minim 2, maxim 5 pe autorizație de grup restrâns. Și mi-a zis că trebuie să mă fac vânător ca să fim doi. Să iau o carte în mașină, să fac orice, dacă nu doresc să trag, dar să fim doi. Ideea e că a început să-mi placă. A început să-mi placă ideea de socializare. Înscriindu-se pe forumuri de vânătoare, s-au legat relații cu diverși oameni, s-au primit invitații, cum e acuma la Mihai (Mihai Cosma – n.a.). Au crescut relații frumoase, de durată aș putea spune. Capeți experiență, înveți de la fiecare om câte ceva, te duci mai bogat acasă. Ați văzut cum e.
– Până la urmă e fain și fără vânat.
Da. M-am făcut vânător inițial de dragul lui, după aia s-a întâmplat să-mi placă anumite vânători și socializarea în general.
– Ce vă place? Ce-ați vânat spectaculos?
Îmi place mai mult vânătoarea la iepuri. Dar spectaculoasă a fost o vânătoare la gâște în Insula Mare a Brăilei. În 3 arme am împușcat 88 de gâște. Cu soțul, un prieten și eu ca începătoare. Cică e norocul începătorului. Suntem asociați și la clubul de vântoare de acolo…
– Aveți idee, câte femei vânător sunt în România?
Nu știu, dar bănuiesc că-s foarte puține. Unul din băieții de azi mi-a zis că are în asociație o femeie pe lângă care, la o vânătoare, stând singură în stand, a trecut un mistreț. Tu, i-a zis, n-ai pus mâna pe arma aia, n-ai schițat nici măcar un gest! I-a răspuns: „No, tu ai văzut cât de mare e dumnealui în comparație cu mine? Lasă-l să treacă.” Și eu am zis că voi face fix la fel dacă vine mistrețul. Una peste alta, mergem la vânătoare de dragul unuia față de celălalt.[/message_box]