Sergiu Chirileasa – vornicelul care se împarte între rock și pian

S-a născut la Bodeștii de Jos, într-o familie cu rădăcinile bine înfipte în pământ românesc. Când avea doar câțiva anișori, educatoarea l-a simțit că are „glas” și l-a îndemnat să meargă la ansamblul local „Frumușica”. Era cel mai mic – și ca vârstă, și ca statură – din tot corul, dar avea o voce îngerească. La scurt timp după ce-a intrat în ansamblu, a plecat în Franța, unde a stat o săptămână. „M-am pregătit înainte, am învățat o poezie în limba franceză, pe care am spus-o peste tot pe unde am dat spectacole, iar în rest – eu cântam și ei dansau”. Revenit în România, a mers la serbări câmpenești prin locuri pe care nici măcar nu și le mai amintește. Nu uită, însă, niciodată, cât de mândru era, cu traista lui cusută cu mărgele potrivite direct din stativ, și cu brâul de la străbunicul, când sute de oameni în toată firea încingeau sârba în fața scenei și nu-l mai lăsau să plece.

Acum, Sergiu Paul Chirileasa este elev în clasa a XI-a la Liceul de artă ”Victor Brauner”. Studiază pian și vrea să meargă la conservator. În paralel, este vocalistul trupei rock Atlas, face teatru, merge la înot și la Aikido, gătește singur, face curățenie și se plânge că are un singur defect – un talent „special” de a pierde timpul… „Am momente când stau, așa, degeaba, adică nu fac nimic și asta mă enervează, pentru că-mi dau seama după aceea că puteam să folosesc altfel minutele acelea pe care nu le mai capăt înapoi”.

„Ok, mâncăm paste!”

După un singur an la școala din sat, părinții au decis să asculte de „glasul” lui Sergiu și l-au dat la Liceul de artă din Piatra Neamț. O vreme a stat în gazdă, cu tot cu Ancuța, sora lui mai mare, care învăța și ea la oraș. Apoi părinții au reușit să cumpere o garsonieră. Odată cu mutarea la oraș, Sergiu a făcut pasul de la „Frumușica” la „Carmen Saeculare”. A mers prin toată țara, din Ardeal până-n Dobrogea, cu aceleași cântece moldovenești, care-i sunt foarte dragi. Cu sprijinul lui Ioan Cobâlea, de la „Rapsozii Botoșaniului”, a scos un CD, care i se pare că-l definește întru totul: „Nu cătați că-s tinerel”.

La școală făcea cu totul altceva decât pe scenă – muzică preclasică și clasică la pian, un instrument serios, care necesită mult studiu, așa că părinții au mai făcut un efort și i-au cumpărat o pianină.

„Am noroc că vecina de alături e mai mult plecată, iar cei de deasupra au copii mici, care fac multă gălăgie, așa că nici ei nu-mi spun nimic când exersez. Din clasa a IX-a, când a plecat sora mea la facultate, mi-am mutat pianina în cameră, să-mi fie mai ușor. Până atunci am cântat pe hol, pentru că avea și ea de învățat și nu voiam s-o deranjez”.

De la 15 ani, Sergiu e gospodar în toată regula. Doar hainele le trimite acasă la spălat. În rest, face totul singur și e absolut fascinat de gătit: „Îmi place să fac tot felul de combinații și, dacă ești inventiv, același fel de mâncare poate fi, de fiecare dată, diferit. Am făcut vreo săptămâna doar paste, pentru că prietenii mei aflaseră că-mi ies geniale – aflau pe rând, bineînțeles, și mă trezeam cu câte unul cu pachetul de paste în mână. Ok, mâncăm paste! Și făceam o combinație de condimente altfel decât ieri, iar gustul era diferit, deși pastele erau aceleași. Am fost odată cu un spectacol la Timișoara și m-am uitat minute în șir la un bărbat care făcea clătite și le umplea cu tot felul de compoziții, de la șuncă cu brânză, la cașcaval și ananas. Abia am așteptat să vin acasă să fac și eu!”.

„Nu cred c-am fost deprimat, dar nu înțelegeam!”

Cea mai grea perioadă din viața lui Sergiu de până acum a fost schimbarea vocii, care, de altfel, i-a adus despărțirea de „Carmen Saeculare”. S-a trezit, pur și simplu, într-o zi, că ambitusul și octavele, cu care se juca până atunci, au devenit, brusc, o limbă străină. Nu era pregătit pentru asta. „Nu știu dacă am fost deprimat, dar frustrat am fost sigur. Nu înțelegeam cum așa, deodată, mi se schimbă vocea. A durat cam un an, timp în care m-am chinuit. Profesoara mea de pian mi-a spus că cel mai bun lucru pe care pot să-l fac este să aștept să se «așeze» vocea. Și atunci m-am concentrat doar pe instrument. După un an, eram ca și cum n-aș fi cântat niciodată. Probabil că a fost o perioadă care m-a marcat, pentru că vorbesc despre mine – cel dinainte de a-și pierde vocea, și parcă sunt niște vremuri îndepărtate, învăluite în ceață – și despre mine cel de acum, care are o voce nouă și care cântă cu totul altceva. Tot domnul Ion Cobâlă m-a ajutat, am fost săptămânal la Botoșani la doamna Alina Călinescu – o profesoară specială, care a absolvit tot Liceul «Victor Bruner» – și am exersat până ce vocea mea cea nouă a ajuns la un ambitus rezonabil. Totuși, cânt cu o octavă mai jos decât înainte”.

Povestea cu rock-ul a fost o întâmplare. Sergiu are un văr în America și într-o zi a primit de la el un CD cu piese ale trupei Green Day. Le-a ascultat și, firesc, a apărut dorința să le cânte. După care au urmat, ca preferițe, Red Hot Chili Peppers și Kansas. Întâlnirea cu băieții de la Atlas s-a întâmplat simplu, când era tare bucuros că multe piese i-au „ieșit” din prima: el căuta trupă, ei căutau vocalist.

Vitrina cu trofee

În garsoniera din Piatra Neamț, de la parterul unui bloc din Precista, Sergiu păstrează, la loc de cinste, cupele, medaliile și mapa cu diplome. „Am 60 de diplome, din care 40 sunt pentru locurile I și II pe care le-am obținut la diverse concursuri naționale. Restul sunt de participare. Am fost și la un festival, organizat tot pe țară, la care nu am locul I sau II cum eram obișnuit. Se numea «Prin muzică la obârșie» și am primit mențiune, dar și un premiu special al juriului – colecția de cărți de la «Adevărul». Tot în vitrină țin premiile de la concursurile de pian «Carl Czerny» la care am participat și de la olimpiade. Mi-ar plăcea ca, peste 10 ani, să dau concerte de pian pe scenele mari – nu neapărat numai din țară, să am centura neagră la Aikido și, bineînțeles, să fiu în continuare vocalist într-o trupă rock. Și dacă se mai poate încă ceva în plus, de ce nu? Eu sunt deschis spre orice”.

Dezrădăcinarea cu târnăcoape de argint

De 4 ani încoace, Sergiu Chirileasa mai are o îndeletnicire – este vornicel la nunți, după ce l-a luat o dată bunicul (vornic adevărat) să vadă cum este. „Înainte, vornicul conducea toată nunta, în ideea că omul se însoară o singură dată în viață, nu prea știe ce are de făcut și cineva trebuie să se ocupe ca totul să iasă așa cum trebuie. Acum, mai sunt vornici doar pe la țară, și nu peste tot, iar atribuțiile s-au mai limitat, ca să zic așa. Eu sunt doar vornicel și particip la prima parte a nunții. Merg acasă la mire, unde fac un descântec și asist la pregătiri. Apoi mirele își cere iertare de la părinți, iar eu le explic că el trebuie să meargă să-și ia aleasa. Acasă la mireasă spun altă iertăciune pentru părinții ei și o poezie lungă în care este vorba despre floarea care va fi dezrădăcinată cu târnăcoape de argint și mutată în grădina mirelui. E un întreg ritual foarte frumos și mi-e tare drag să mă încalț cu opincile făcute de tata, să îmbrac costumul popular și să particip la un asemenea eveniment. Acum, nemaifiind vornicul conducătorul nunții, care să comande și muzica la lăutari, rolul meu se termină la biserică, după ce împart bomboanele. Pe urmă plec acasă și-mi văd de ale mele: ori cânt la pian, ori repet o piesă rock”.

Cristina MIRCEA