„Joi, la ora șase jumătate, după-amiază, am să-mi iau împletitul sau cusutul și am să ies în uliță. Vă aștept la o șezătoare. Fiecare vine cu pasiunea lui”. Așa a început totul. Acum un an, într-o seară răcoroasă de noiembrie, Maria a vrut să scoată din cufăr comorile trecutului. Tradiție, meșteșuguri, lucruri și obiceiuri uitate de vreme. Și a reușit. La început timid, dar, acum, la un an de șezătoare, minunății cu istorie au ieșit din mâinile dibace. O istorie nouă ce vine în completarea identității fiecăruia. „Îmi amintesc acea seara de noiembrie când, cu fiecare mașină care trecea, aveam o speranță că cineva va veni la șezătoare. Și au venit… Și încă vin…”.
„Cine ne va spune povestea?”
Dana este cea care a umblat din poartă-n poartă, pe ulițele Borleștiului, ca să reînvie tradiția satului și să arate minunile pe care le-au lăsat în urmă oamenii de acolo: ii, cămăși, macate și multe povești de spus la gura sobei. Tot ce a găsit a adus la șezătoare. Cine a simțit că se regăsește în aceste întâlniri de seară a continuat să vină și a mai chemat și prieteni. La început, șezătoarea își găsea rostul în clădire școlii din comuna Borlești, apoi s-a găsit căldura sobei de la biblioteca din comună. Și acolo a rămas stabilit locul de întâlnire. „Cred că îmi era dor de serile de iarnă când, în casa bunicii, veneau femei «cu lucrul». Așa ziceau ele la ceea ce aveau de făcut, că era împletit, tors sau scărmănat. Îmi era dor să aud povești despre oamenii locului. În acele seri, când tataia dădea jos din pod mere domnești sau prune uscate, ceva se întâmpla în mintea mea de copil. Nu era nimic deosebit, dar îmi plăcea să stau cocoțată în vârful patului, pe perne, și să ascult povești despre vecini, neamuri, până adormeam și lumea aceea reală o treceam în lumea viselor. Mă trezea mirosul merelor coapte. Dantela pe care o făcea doamna preoteasă m-a fascinat întotdeauna. Tanti Ileana, vecina, împletea niște bluze grozave. Tanti Aurica m-a învățat să fac căciuli… și mamaia m-a învățat să ascult. Eu am avut ce găsi în lada de zestre a bunicilor mele, dar în lada mea de zestre ce se va găsi? Bunicile, mamele ne-au lăsat lăzi cu zestre, seri cu povești, ne-au povestit despre neamuri să nu le uităm, dar noi ce vom lăsa, cine ne va spune povestea? Și așa m-am gândit să ne aducem aminte de șezători și să ne scriem și noi povestea. Mă bucur că la șezătoare vin copii, pentru că ei vor povesti despre noi”, povestește cu drag, Maria.
„Suntem datoare să lăsăm amintiri copiilor noștri”
La șezătoare vin și copii, la început timid, însoțindu-și mamele, apoi singuri, atrași de atmosfera de aici și de faptul că învață lucruri noi. Ei nu se rezumă doar la cusut, ci și desenează, fac felicitări, reciclează. Cei mai mari vin, și ei, fiecare cu pasiunile lui: Ana, Mihaela, Lili au început acum să-și coase câte o ie, Cristina coase plicuri, genți, brâie și prosoape cu motive populare, Monica este cea care croșetează accesorii, Lili face bijuterii în tehnica soutache, felicitări și pictează, Mihaela face și săpunuri naturale, nu numai coase sau împletește, Anca face aranjamente cu flori uscate. Și ar mai fi Teo, cea care coase cutii decorative, face niște mici tablouri tip basorelief și statuete din lut. Toată lumea croșetează, coase goblen sau împletește. Lili spune că este o șezătoare mai modernă și că se regăsește aici pentru că „toți cei care venim aici ne simțim bine, ne întâlnim cu prietenii, învățăm lucruri noi și poate că, unii dintre noi, ne reamintim anii copilăriei. Avem semnale de apreciere din partea consătenilor noștri, mai ales pe Facebook și mai ales din partea celor plecați afara. Mi-amintesc că, vorbind între noi, la șezătoare, ne-am dat seama că majoritatea dintre noi aveam amintiri din copilărie cu mamele și bunicile noastre care făceau lucru de mână în timp ce noi, copiii, ne jucam pe lângă ele sau chiar învățam acele meșteșuguri. Și așa ne-am dat seama că suntem datoare copiilor noștri să le lăsăm amintiri…” Oana IOSUB-TOMA
”Este povestea regăsirii noastre, ca și comunitate. Ne readucem aminte de unii, de alții, învățăm să ne cunoaștem din nou vecinii. Ne povestim viețile, aducându-ne aminte de ulițele satului și de parfumurile lui, în prag de Sărbători, după ploile de vară, când mirosul colbului domolit de ploaie stăpânește satul. Ne aducem aminte că aici avem și noi istorie, pe care bunicii și străbunicii au trăit-o și noi o reînvățăm” – Maria