Walter Ghicolescu: ”Muzica ajunge până la Dumnezeu, pentru că de acolo ne-a fost transmisă”

Pe cunoscutul folkist Walter Ghicolescu, ale cărui origini sunt în Călărași, îl poți întâlni aproape oriunde în țară. Nu face decât să oprească timpul în loc cu ajutorul chitarei, reușind să adune adevărate colecții de simpatii și aplauze. Cântă despre trecut, despre povești nescrise, cântă piesele auzite des la Cenaclul ”Flacăra”, compune fără pauză și rar îl poate vedea cineva fără chitară lângă el. La sfârșitul săptămânii trecute, a ajuns și în Bicaz, la un Festival concurs, inedit, intitulat ”Dăm Folk”, dedicat copiilor aplecați spre acest gen de muzică. Walter a fost invitat să țină un miniconcert, alături de alți oameni de seamă din aceeași zonă a folkului. CV-ul său este impresionant, dar niciodată nu va spune mai mult decât melodiile pe care le-a adunat până acum, în cele 5 albume. Walter Ghicolescu este și ”cel mai bun folkist dintre profesorii de matematică și cel mai bun profesor de matematică dintre folkiști”. Pentru că a ales și meseria de a fi dascăl, una despre care spune că o practică cu plăcere. În timpul liber, predă sentimente…

walter ghicolescu (3)– Cum de ați dat curs unei invitații la Bicaz?

Noi, dacă apare un festival și suntem invitați, mergem cu drag oriunde. Tocmai în locurile mai puțin populare s-ar putea să apară fenomenul și să intre pe harta folk a țării. Bucuria noastră, până la urmă, este să se nască tot mai multe festivaluri.

– Impresii după această inițiativă?

Eu nu am văzut decât partea a doua a acestui festival. Pe unii dintre concurenții care au evoluat în prima zi îi cunosc de la alte festivaluri, de la Ipotești, și știu că sunt copii buni. Toți copiii câștigă, de la festival la festival, experiență și pentru ei asta contează cel mai mult.

– Ca profesor de matematică și, în același timp, un om dedicat folkului, ce formulă matematică folosiți pentru a ajunge la sufletul omului?

Nu știu dacă există o formulă matematică. Dacă exista, cu siguranță ar fi descoperit-o alții înaintea mea. Singurul care a făcut legătura între matematică și muzică, folosind matematica, a fost Pitagora, care chiar a reușit să demonstreze o serie de fracții, după un algoritm numai de el știut, frecvența fiecărei note muzicale. Personal, nu am o ecuație. Încerc să cânt din suflet și cred că toți încercăm asta. Între noi și public este chitara, dacă reușim să trecem dincolo cu mesajul nostru și oamenii se regăsesc în ce le transmitem noi, în poveștile noastre. Fiecare cântec este o poveste a cuiva, atunci asta este formula cea mai bună și cazul ideal până la urmă.

– Dacă în matematică ajugem doar să vorbim despre infinit, fără să ajungem la el, cu folk-ul până unde ajungem?

Până unde vrem noi, dacă ne gândim că sufletul, mintea omului este nemărginită, tinde spre infinit și sunt momente când ne umplem mintea numai cu folk. Atunci putem spune că muzica ajunge până la infinit. Măcar până la Dumnezeu ajunge, pentru că, de fapt, de acolo ne-a fost transmisă și, apoi, noi trebuie s-o trimitem înapoi către El.

– N-am putut să nu remarc sala, să-i zic așa, pe jumătate plină cu spectatori. Și atunci, nu pot să nu mă întreb dacă, într-o lume a Facebook-ului, a internetului în exces, în dorința aceasta de a fi mereu conectați la lumea virtuală, mai putem să ne conectăm și la sentimente? Muzica folk, în definitiv, despre sentimente vorbește.

Pe jumătate plină sau pe jumătate goală. Corect. Se întâmplă că este o problemă cu tinerii care-și petrec foarte mult timp în mediul virtual, uitând să mai comunice. Este adevărat că muzica folk și, în general, muzica românească de calitate nu mai este atât de accesibilă. A devenit de nișă. Și, atunci, probabil că așa cum spunea și Sorin Poclitaru, felicitându-i pe cei care se ocupă de copii, câștigul cel mai mare este atunci când rupi niște copii din lumea virtuală și-i aduci în lumea reală, chiar învățându-i să cânte la chitară, citind în plus o poezie… Pentru că folkul, până la urmă, înseamnă mesaj, poezie.

– De pe valurile mării din Constanța, pe valurile stundenției la Iași, pe la poalele Muntelui Ceahlău…

Merg prin țară foarte mult. De aici și melodia ”Folktrotter”. Mă plimb cu muzica și asta nu poate decât să-mi facă mie bine, în primul rând, că ajung la cât mai mulți oameni, ducându-mi muzica, mesajul.

– Mă refeream și la viața dumneavoastră….

Viața mea… Acum sunt în vacanță…Ce să spun?

– Totuși, viața n-are vacanță…

Nu sunt atât de ocupat să spun că nu am timp și pentru viața în afara scenei, însă muzica reprezintă o parte importantă din viața mea, un procent destul de mare.

– Ați făcut studenția la Iași. Cât la sută din ceea ce sunteți, ca structură, a mai rămas student?

Păi, tânăr și copil, așa am să rămân mult timp. Am fost în Iași și chiar îmi aminteam de momentele studenției, de piesele compuse acolo, de serile pe care le organizam peste tot și mai ales, pe strada Lăpușneanu, unde m-am oprit în fiecare dimineață și am băut o cafea, dovadă stă chiar Facebook-ul unde am pus poze. Amintirile… Știi cum spune cineva, fără să ne batem joc: ”Amintirile mă chinuiește, amintirile mă răscolește”. Amintirile chiar rămân și revin cu drag de câte ori ajung, în Iași și nu doar.

– Predați?

Da. Predau.

– Unde?

În Constanța, la o școală generală. Am avut și la liceu, dar, momentan, doar la o școală gimnazială. De asta am spus că sunt în timpul liber, pentru că trei zile pe săptămână predau și patru încerc să fiu artist. Mi-am pus în trei zile orele, ca să pot alerga mai mult prin țară, e adevărat.

– Se pot pune orele de matematică pe struna chitării?

Da, clar. Există încercări, chiar reușite ale unor profesori care s-au gândit. Este chiar un domn profesor care a pus teoremele pe muzică și probabil că elevii le-au reținut mai ușor. Da, se poate.

– Care sunt acele ”muze” care v-au adus în muzica folk, v-au făcut să cântați, să compuneți?

În muzica folk m-a adus familia, adică fratele meu, care m-a îndrumat spre așa ceva, și vărul meu, care mi-a pus chitara în mână. La început, cântam la întâlnirile cu prietenii, înainte de Revoluție. Acele întâlniri, seara cu chitara. Datorită familiei, am ajuns să ascult muzică folk și apoi să și cânt. Muzele care m-au ajutat să compun? Nu știu, cred că nu neapărat niște muze, ci niște experiențe prin care am trecut și care m-au făcut să-mi exteriorizez stările.

– Ce-ar trebui făcut mai mult pentru a promova folkul și într-un cadru mai larg?

În primul rând, radiourile ar trebui să difuzeze mai multă muzică folk și muzică românească, în general, dar nu neapărat ce se difuzează, adică muzica aceasta comercială. Chiar televiziunile ar trebui să promoveze mai mult. Problema este asta, la nivel național. Înainte era Cenaclul ”Flacăra”, care-i aduna pe artiști din toată țara și-i cunoștea lumea. Acum, Cenalul nu mai există. Nici nu știu dacă ar mai putea avea același impact, ca atunci. Televiziunile nu promovează, iar când se promovează, ici, colo, câte un artist de primă mână, adică din prima generație, care normal că-și au locul lor și meritul lor în a apărea. Totuși, fenomenul folk se dezvoltă numai dacă aceste festivaluri sunt promovate. Noi, cei ca mine, ca Marius Coșerariu, promovăm în mediul online și dacă se poate, acolo, la un radio, două locale. Dar deschiderea cea mai mare ar fi prin televiziunile și radiourile naționale. Și lumea să vină în săli, pentru că nu ai în fiecare zi un festival de folk. Îl ai două zile pe an, în orașul tău. E păcat să nu vii să te delectezi. Până la urmă, la televizor și unde mai vrei, stai oricând. Într-un an, poți să vii două zile la un festival, sprijinind în acest fel folkul. Contează și asta. Contează și oamenii din sală, contează și impactul.

– Are folkul speranțe?

I-ai văzut pe copiii care au urcat pe scenă cu mine. Sunt din ce în ce mai mulți copiii care cântă și cântă foarte frumos. Trebuie doar experiență căpătată și muncă, pentru că, în muzică și în orice vrei să reușești, trebuie să muncești. Nu vine nimic peste noapte. Cât talent ai avea, este acea sintagmă ”1% înclinație, 99% transpirație”, care chiar este adevărată. Cât ai fi de bun, trebuie să muncești.

– După lejeritatea cu care cântați și transmiteți de pe scenă, tind să vă întreb dacă mai munciți…

Clar. Se vede la degete. Cineva a spus asta și împărtășesc ideea: ”Dacă nu cânt o zi simt eu, dacă nu cânt două simt criticii, dacă nu cânt trei simte publicul”. Nu există zi în care să nu pun mâna pe chitară. De multe ori, mă uit la televizor, fac altceva cântând la chitară. Fie la întâmplare, fie improvizez o temă care-mi place. Un instrument muzical presupune repetiție, fie și în joacă. Și serios, și în joacă.

– Câteva cuvinte pentru publicul nemțean…

Ar trebui ca măcar după ce văd pozele, filmările de la acest eveniment, puse pe Facebook, peste tot, să le pară rău și să spună: ”Mai bine mergeam acolo”. Unii poate nici n-au știut, dar la anul să tragă cu dinții, să ajungă sau la orice altă manifestare. Poate că nu așteptăm până la anul să se întâmple un eveniment folk în zonă. Ar fi bine să vâneze, adică să le caute special, să se intereseze, pentru că, așa cum se vede, Casa de Cultură din Bicaz arată foarte bine și ar fi păcat să nu fie și folosită, adică exploatată.

Marian TEODOROF

foto: abcmuzical.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.