”Nu toți jurnaliștii ajung scriitori, dar toți scriitorii ar trebui să fie ziariști”

Născut în 1956, Ștefan Mitroi este, mai întâi, de toate jurnalist, devenit, abia apoi, scriitor. Ca mulți alții, a cochetat cu literatura încă din liceu, când i-au fost publicate niște versuri în revista ”Astra” din Brașov. Student fiind la Iași, a frecventat cenaclul Junimea și a publicat versuri în ”Opinia studențească”, ”Convorbiri literare”, ”Cronica”, ”Tribuna”, ”Luceafărul” și ”România literară”. A primit destule premii, la concursurile literare studențești și nu numai. Ca prozator, a debutat, în 1983, în Suplimentul literar și artistic al ziarului Scânteia tineretului.

A absolvit Facultatea de Drept și, timp de un an, 1980, a fost procuror în Alexandria. A renunțat la cariera de magistrat și, după o scurtă haltă pe la Casa de Cultură a Studenților din București, a intrat în presă, la ”Scânteia Tineretului”. După 1990, a fost, pe rând, redactor-șef al ziarului ”Tineretul liber” și președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, redactor-șef adjunct la Televiziunea Română, director al ziarului ”Azi”, redactor-șef adjunct la ”Curierul Național”, consilier în Senatul României, director al ziarului ”Dimineața”, consilier pe probleme de cultură și presă al ministrului de Interne. Din 2007 și până în prezent, este șef de departament și cadru didactic la Academia de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza”.

* ”La Scânteia Tineretului ne mai salvam prin Suplimentul literar”

– Dle Ștefan Mitroi, tocmai ce s-a încheiat o discuție privind dilema ”scriitor sau jurnalist”, dar nu toți jurnaliștii ajung scriitori, nu?

Sigur că nu, însă eu cred că aproape toți scriitorii ar fi bine să fie o vreme ziariști. Pentru că munca în presă, mai ales în presa cotidiană, îți disciplinează scrisul. Te învață să scrii zilnic, fiindcă scriitorii sunt mai leneși. Ziaristul, fiind cu termene fixe de predare a materialelor, sigur că scrie aproape zilnic. Și asta îi este de folos scriitorului, capătă deprinderea…

– ”Avantajul” profesiei de ziarist este contactul direct cu realitatea…

Bine, da, dar la scriitori, de multe ori, realitatea este imaginația lor. Noi nu prea avem scriitori care să scrie din realitate, mai mult din mintea lor scriu.

– Cum era atmosfera la Scânteia tineretului?

– Era mult mai relaxată decât la ”Scânteia mare”, cum i se spunea pe atunci. Sigur că și la noi funcționa cenzura – era deja o axiomă, nu se putea altfel -, dar, de la un timp, a devenit autocenzură, fiindcă fiecare din noi știa foarte bine până unde poate să meargă… Dar ceea ce nu puteam aborda ca teme poate câștigam ca stil. Avea, atunci, mult mai multă trecere scrisul ”frumos” – în sensul unei concepții și realizări a textului – decât astăzi, când mai că a dispărut cu desăvârșire în presă. Pe urmă, la Scânteia tineretului, cultivam reportajul, mai aveam ”tablete”, mai scriam și despre sufletul oamenilor, mai scriam despre locuri, mai vorbeam despre întâmplări… Trebuia să dai o oarecare adâncime. Neputând scrie de fapte, trebuia să cauți cuvinte frumoase, să salvezi articolul prin ele.

– Efectiv cum se petreceau lucrurile?

Până să apară în ziar, articolele treceau pe la toți șefii. Pe urmă, aveam în fiecare zi două ședințe de sumar: se făcea sumarul de dimineața pentru ziua respectivă și se mai făcea un sumar după-amiaza, care era, de fapt, și un fel de ”presumar” pentru ziua următoare. Ei, în ședințele acelea, se făcea și cenzura, adică ți se spunea: ”Asta merge, asta nu”. Când se ajungea la ”Ce-a fost în capul tău când ai scris așa ceva?!” era groasă… Dacă mai scăpa ceva din ședințele de sumar, articolele tot treceau pe la toți șefii și acolo se mai făcea o ”cernere”… Bine că, la un cotidian, mereu vine realitatea peste tine, mereu se întâmplă ceva.

– Vă ajuta să rezistați suplimentul literar al Scânteii tineretului?

A, sigur că da. Ne mai ”spălam” sufletele, mai ieșeam din marasm… Numai că nu toți lucrau la Supliment, eram câțiva…

– Câți oameni lucrau în redacția Scânteii tineretului?

Eram 60-70 de oameni în redacție, plus câte un corespondent în fiecare județ.

– Comparativ, după ce s-a transformat în ”Tineretul liber”, acolo câți angajați aveați?

A, acolo erau și mai mulți… peste 150.

– Era nevoie sau era febra angajărilor din 1990?

A fost nevoie, pentru că atunci viteza cu care se mișca realitatea era mult, mult mai mare decât înainte. Sigur că eram cam aceiași oameni de la Scânteia… dar nu mai era tot Scânteia… Ba chiar s-a căzut, toată presa a căzut atunci, într-un fel de libertate prostească, și iată că e nevoie mereu de autocenzură. Or, ea n-a prea mai fost…

* ”Profesiunea de ziarist nu exista în nomenclatorul profesiunilor din România”

– Ce părere aveți despre faptul că în România funcționează încă o lege a presei din 1978?

Drept să vă spun, în ultima vreme chiar nu m-a mai preocupat asta… Eu mai public în presă, pe unde mai public, în regim de colaborare… Prin anii ’90, am fost, timp de doi ani, președintele Uniunii Ziariștilor din România…

– Care a fost prima asociație profesională a ziariștilor…

Da, exact. Și m-am bătut, alături de unii din colegii mei, pentru drepturile ziariștilor. Am reușit un lucru important, am introdus în nomenclatorul profesiunilor din România profesiunea de ziarist, care nu exista… Am avut lungi runde de negocieri cu ministrul Muncii pentru asta. Eu cred că e necesară o lege. Mai degrabă a statutului ziaristului, nu știu dacă o lege a presei. Că, la urma urmei, toate legile celelalte sunt valabile și pentru ziariști, nu?

– Spuneați, la un moment dat, că Hemingway sau Tolstoi nu au avut nevoie de o uniune a scriitorilor ca să fie scriitori. Ziariștii au nevoie de uniuni, de asociații?

Au nevoie, în măsura în care doresc ei chestia asta, nu le impune nimeni… Dar să se strângă la un loc, asta nu poate avea decât caracter sindical… După mine, mai degrabă au nevoie de niște cluburi, să se întâlnească din când în când.

– Ați fost directorul ziarelor ”Azi” și ”Dimineața”, care au fost ziare de partid, nu?

”Dimineața” da, ”Azi”… mai puțin. Când m-am dus eu la ”Azi” – am stat trei luni, acolo, atât am stat! -, am încercat să fac ceva și nu s-a putut… Și cel mai mult a contat gelozia lui Știreanu***, care era și patron. El îmi dăduse fata, dar nu voia să-mi meargă bine căsnicia, cam așa ar veni… Iar la ”Dimineața” a fost o prostie pe care am făcut-o, un eșec. Pentru că eu m-am dus acolo cu promisiunea că dispare ”Dimineața” și o să facem un ziar nou, ceea ce nu s-a întâmplat. Și, aproape din a doua zi de când am ajuns acolo, am căutat o modalitate onorabilă să plec. Până la urmă, am plecat prin demisie…

– Ați ajuns la aceste două ziare doar ca profesionist sau aveați afinități cu PSD?

Nu, pe mine m-a dus la ”Dimineața” Adrian Năstase, nu Iliescu. Am înființat o fundație ca să facem un alt ziar, dar, pe atunci, Năstase era în niște clenciuri cu Iliescu și… n-a mai mers. Asta se întâmpla în anul 2000 și am stat un an și jumătate.

– Năstase de ce n-a mai dus proiectul cu noul ziar mai departe?

S-a temut de Iliescu, probabil. Nu știu de ce, dar Iliescu ținea foarte mult la ziarul acela, la ”Dimineața”, deși el nu însemna absolut nimic, dar absolut nimic nu însemna! Cu toate că Iliescu ținea la ziar, ei nu acordau nici cea mai mică atenție ziarului… Se zbăteau ăia într-o mizerie de nu pot spune! Eu mă rugam de oameni, mă împrumutau prieteni de-ai mei cu bani, ca să dau salarii ziariștilor! Poate părea incredibil, dar, dacă aș scrie povestea – deși n-am s-o scriu – acelei perioade, altfel s-ar înțelege unele lucruri… Eu am plecat de la ”Dimineața” dând din buzunarul meu jumătate din lefurile ziariștilor, bani pe care nu i-am mai recuperat niciodată.

– E ceva neclar: dacă tot nu închideau ziarul, de ce nu se ocupau de el? Vorbesc despre liderii PSD de atunci…

Nici nu-i interesa! Ei înființaseră, în paralel, alte ziare, de exemplu ”Gardianul”… Va să zică tu mă aduci pe mine la ”Dimineața”, cu promisiunea că închidem ziarul ăla și facem altul, altfel, mă pui pe mine să înființez și o fundație pentru asta, mă lași apoi să mă zbat ca peștele pe uscat acolo și tu înființezi alte ziare, în alte combinații… Eu am aflat târziu de ”Gardianul”, că era înființat de PSD. Și îmi spuneau unii de acolo că aveau leafa – unii dintre ei – cât toată redacția de la ”Dimineața” la un loc! Iar ăsta mi s-a părut un afront atât de mare la adresa sufletului meu, încât am spus ”Vă bag în…!” și-am plecat.

– Era o altă grupare?

Nu, erau tot ei, aceiași, Năstase și gașca.

– Dar cineva îl consilia, probabil, în privința presei și a ziarelor de partid; cine era consilierul lui Năstase în domeniu?

Nu știu, că nu eram atât de apropiați… Năstase era prim-ministru și eu am fost o singură dată la el, ca să-i spun că vreau să plec. Și-a zis ”Nu, nu pleca, că facem alt ziar…” Da, așa a zis. M-ați întrebat de afinități cu PSD-ul… Eu sunt un om de stânga, n-am ascuns niciodată asta; asta este formația mea, originea mea… Au fost oameni simpli și săraci părinții mei și, prin raportarea la lume, sunt de stânga, nu la un partid anume. Definiția dată de Romain Roland: ”Sufletul meu se simte frate cu toți nefericiții lumii”. Cam așa sunt eu.

* ”Lui Iliescu îi plăcea viața”

– Dacă vă întreb, brusc, ce întâmplare deosebită vă vine în minte acum, ce răspundeți?

– M-ați luat chiar pe nepregătite… Da, o întâmplare din viața mea de ziarist… Iarăși, poate părea greu de crezut, dar am fost în mai multe vizite în străinătate cu președinții României, cu Iliescu, cu Constantinescu… Zburam odată spre Venezuela, era prin ’91 cred și nu erau prea mulți ziariști invitați. Ce credeți, cântam toți în avion, că dura mult al naibii zborul și ne plictiseam. Da, cânta inclusiv Iliescu, dar ce cântam? Un cântec din studenția mea: ”Păi de ce, mă Voineo?”… Ăla cu ”vin la tine, dar nu intru în curte… intru în curte, dar nu intru în casă… Și așa mai departe… pe final era și ușor porno… Lui Iliescu îi plăcea viața, dar, de regulă, își impunea o ținută și un statut, care impunea și celorlalți. Năstase era ministru de externe și el s-a ”lipit” delegației prezidențiale în Maroc (a fost o vizită mai lungă aceea). Toate bune și frumoase, dar bagajul lui Năstase n-a mai ajuns… Și n-avea nimic de schimb! Nu știu cine i-a dat până la urmă o pereche de pantaloni, cu împrumut… Și, apropo de Năstase, în vizita aceea, noi doi am stat mai mult de vorbă, fiindcă ”Tineretul liber” publica atunci un serial cu vilele din Primăverii și ne luasem inclusiv de Năstase. Ei, și atunci mi-a zis să mai trec pe la el, pe la guvern, să mai stăm de vorbă… N-am trecut, dar, într-o zi, îmi spune secretara ”Vă caută cineva de la guvern… Adrian… A spus că vă așteaptă într-o oră, dacă puteți” Mă rog, m-am dus. Au sunat ăia de la poartă, culmea Năstase era în birou. ”Să vină”, zice. Intru la el, conversăm noi și îl întreb de ce mă căutase. ”Dar eu nu te-am căutat”, zice contrariat. Îi spun ce reușise secretara să rețină și spune ”Te-o fi căutat Severin, hai până la el…” Severin, nici el, nu mă căutase… Năstase era de-acum prins de poveste: ”Poate Adrian Dohotaru (era secretar de stat), hai la el…” Ei bine, nici Dohotaru nu mă căutase. Năstase: ”Domnule, rămâne o enigmă, dar dacă tot ai venit, nu bei o bere?” Și ne-am întors în biroului, am băut câte o bere și-am plecat. Cu ce am rămas din nostimada asta: că erau trei Adrian în guvern – bine, sigur erau mai mulți, dar pe trei îi cunoșteam eu -, că toți trei erau, în același timp, fiecare în biroul lui și că, totuși, niciunul nu mă căutase. Iar de la secretară, când m-am întors la biroul meu, n-am putut scoate decât că, în timp ce răspundea la telefon, bătea și un material la mașina de scris și n-a auzit bine numele, dar n-a îndrăznit să întrebe. Atunci, prin comparație cu zilele noastre, mult mai ușor luai contact cu un ministru, erau mult mai accesibili…

– Ultima întrebare: de ce scrie un scriitor?

Am să-l citez tot pe Romain Roland: ”Dacă poți să trăiești fără să scrii, nu scrie!” Eu scriu pentru că nu pot fără să scriu. Și chiar nu pot… Nu aș ști cu ce să-mi umplu viața. Pe cuvânt!

Dan AILINCĂI

*** Octavian Știreanu: fost senator, deputat, consilier prezidențial, secretar de stat în Ministerul Culturii. A readus în actualitatea presei românești sigla ”Azi”, a revistei înființate de Zaharia Stancu în 1932, sub forma cotidianului pe care l-a fondat cu același nume și care a apărut începând din 11 aprilie 1990.