Povestea festivalului Gianinei Cărbunariu de la TT (Citiți și Un Teatru, ”decât” un festival și niște scriituri comisionate), găzduit de instituția finanțată din bani publici, a fost scrisă de niște personaje care ar putea face parte, oricând, dintr-o piesă contemporană. Tema unei asemenea piese ar fi extrem de la modă – conflictul interior al unor critici de teatru, finanțați să scrie despre un festival plin de piese fușerite și care, între un spectacol și un chef cu pretenții artistice, sunt vizitați de fantome ale foștilor actori ai TT. Aceștia îi obligă să vizioneze – scenele, cu trăirile sufletești ale criticilor, ar fi aproape horror – spectacole premiate ale TT și să asiste la repetiții. Finalul nu ar fi o sinucidere în masă, nici renunțarea la omagiale, ci înscrierea tuturor la un concurs pentru un post de consilier pe probleme de cultură la județ. Evident, concursul ar fi, obligatoriu, jurizat de un regizor de la Teatrul Maghiar din Timișoara, de Erwin Shimsenshon și, musai, de un elev care să fi dat dovadă de calități artistice pe înregistrările camerelor video ale școlii. Excepția care întărește regula apare în revista ”Antiteze”. Un material care chiar scrie despre festival, nu despre suflul înnoitor adus de noul management. Scrie despre piese, despre regizori, despre dramaturgi, despre valoare și impostură. Textul are verb, are stil, este accesibil și, din apariția sa într-o revistă finanțată de Consiliul Județean, alături de omgaialele de rigoare, rezultă că autorul chiar cunoaște fenomenul. Pentru că merită citit de cât mai multă lume, îl vom publica în serial. (V.B.)
* PLEDEZ PENTRU TEATRU
Ce ridicol, dacă nu cumva grotesc, e tânărul om de teatru, nelumit în cultură, care crede și se manifestă de parcă teatrul ar începe cu el!
Ce meschin și chiar periculos e omul de teatru matur, necultivat, care crede și se manifestă de parcă teatrul există prin el și numai prin el!
Ce penibil și trist e bătrânul om de teatru, neatins de cultură, care crede și se manifestă de parcă teatrul s-ar sfârși cu el!
Ce nesuferiți suntem noi, ceilalți, care îndrăznim să credem altceva!
*** Să vezi pățanie! N-am ce face și, de gura copiilor (liceeni), îmi duc familia la teatru. La TT. Spectacol jubiliar, eveniment, ce mai…
Primul șoc: au dispărut actorii mari, din garda veche… de pe pereți! Au dispărut ”legendele”! Soția mă atenționează că e timpul să-mi pun ochelari. Într-adevăr, fotografiile (actori și spectatori de azi) erau însoțite de legende (a se înțelege: notițe explicative).
Al doilea șoc: începe spectacolul! Din când în când: aplauze! Se sfârșește spectacolul: aplauze… Nu mai înțeleg nimic: reînvie ”Cântarea României” ? Eu știam de la tatăl meu că montajul literar-muzical-artistic nu era un gen prea agreat. Cum de le place acum?
Al treilea șoc: textul, bazat pe amintiri ale spectatorilor, nu aduce vorba de Nicolae Scarlat. Să fie o scăpare a celor intervievați? Nu! Măria sa PUBLICUL nu poate greși, de aceea, poate, stafful festivalului nici n-a avut ce corecție să facă. Păi, ce? Spectacole din Japonia, din Europa, din Mexic și SUA ne trebuie nouă? Cum am mai avea norocul nesperat să vizionăm un spectacol al liceenilor de la ”Petru Rareș”? Și pe urmă, TT-ul avea o datorie de plătit: actorii teatrului au jucat atâta timp pe scena sălii de festivități! E rândul liceenilor să joace pe scena teatrului. Mi se pare un schimb echitabil.
Al patrulea șoc: nici un cuvânt despre criticii de teatru care, de-a lungul vremii, au fost alături de scena pietreană! Eu chiar am vrut să-l întreb pe Costel de la Teatru, dar soția m-a temperat, spunându-mi, în șoaptă, că asta e o poveste cu cântec (așa s-o fi scriind?). Cică TT-ul ar deveni, pe nesimțite, o clonă a unui teatru pentru copii și tineret din capitală… capitala Moldovei! Dar, dacă influența criticii (de la cap pornind) e atât de transformatoare, de ce n-or fi încăput într-o listă și Valentin Silvestru, Victor Parhon, Dinu Kivu, Constantin Paiu, Ștefan Oprea, Cristian Livescu și câți alții or mai fi fost? Unii dintre ei au scris chiar cărți despre fenomenul teatral de la Piatra Neamț. O carte a scris și actorul Cornel Nicoară, dar vorbele secretarei sunt sfinte, nu se putea trece peste ele. Sau critica de teatru începe cu cel/cea care ”face cărțile”? Nu, nu pot să cred, ar fi o enormitate! Mi-e limpede: Măria sa PUBLICUL a greșit!
Al cincilea șoc: în drum spre casă, copiii mă anunță că nu vor mai da la facultate, ba mai mult, că au decis să rămână repetenți, că vor să prelungească, atât cât s-o putea, perioada liceală, pentru a putea juca pe scena profesionistă, ca actori în toată regula. Am pus piciorul în prag (tocmai ajunsesem acasă) și i-am anunțat, la rândul meu, că, dacă nu termină liceul, nu mai pupă bani de buzunar. Au cedat cu condiția ca, după liceu, să le permit să-și aleagă singuri drumul în viață. Am fost de acord. Familia e în armonie.
Băiatul aspiră să devină RECUZITER, iar fata ține morțiș să se facă SECRETARĂ.
*** Copiii mei (liceeni) mă obligă să văd toate spectacolele din festival și să scriu câte ceva despre fiecare în parte. Ca recompensă pentru efort, mă vor expune (cu legendele de rigoare) pe holul de la baia 2, din apartamentul familiei. Mi-au pus o condiție: să nu comentez (în niciun fel!) producțiile TT-ului. De ce? Selecția actorilor pentru trupa liceului se face în ianuarie și le-aș strica ploile. Ar fi și o pată la dosarele lor de intrare în teatru: băiatul ca RECUZITER și fata ca SECRETARĂ. Mă conformez. Îmi iau însă libertatea (câtă obrăznicie!) să consemnez doar ceeace mă deranjează. Oricum, spectacolele nu duc lipsă de admiratori: critica (feminină/ efeminată) nu are decât cuvinte de laudă, iar spectatorii, ca o companie bine instruită, aplaudă, în picioare (obligatoriu!), orice reprezentație.
În critica de teatru s-a instaurat, după revoluție, treptat, un soi de matriarhat. În legătură cu această mutație, l-am întrebat pe vecinul meu, sociologul, care, între un marț și-o bere, mi-a explicat cum a fost posibilă această răsturnare aproape sexuală. Ce zice el? Băieții, ca aspiranți la un loc în poala Thaliei, nu sunt, cum s-ar putea crede, majoritari. Dimpotrivă! Toți, și băieți și fete, vor să fie actori și regizori, cu alte cuvinte, SĂ FACĂ teatru. Fiind prea multe fete, ele sunt cele care mai rămân și pe margine. Ce altă alternativă mai au ele decât SĂ COMENTEZE?
* JURNAL DE SPECTATOR
Vineri, 10 noiembrie, ora 17:
RESPIRAŢII
de Duncan Macmillan, regia Radu-Alexandru Nica
(Teatrul pentru Copii şi Tineret ARIEL, Târgu Mureş)
Un text ofertant, doi actori inteligenți, renunțare voită la mijloacele scenice creatoare de iluzie. Regizorul nu s-a obosit să mai scurteze piesa și inevitabilul s-a produs: spre final, oboseala s-a transferat în sală.
Sâmbătă, 11 noiembrie, ora 11:
BELA BARTOK ȘI POVESTEA PRINȚULUI CIOPLIT ÎN LEMN
de Cristina Sârbu, regia Monica Ciută
(Teatrul ODEON București și Asociația CLASIC E FANTASTIC).
Autoarea textului e străină cu totul de regulile elementare ale unui text dramatic. Conflict inexistent, acțiune fadă, provocată doar pentru a umple cu ceva momentele muzicale. Și dramaturga și regizoarea au trecut cu seninătate pe lângă ”gâlceava” care se putea isca între pisică și șoricei. Vecina mea de scaun, Alexia, când a apărut pisica și a făcut cunoștință cu șoriceii, m-a întrebat nedumerită: dar nu-i mănâncă?
O lecție de muzică (45 de minute) și o poveste de final (10 minute). Ca spectacol, într-o sală de clasă, ar fi fost o lecție de neuitat. Ca lecție, într-un spațiu teatral, a fost un spectacol ratat.
O lecție de istorie, cel puțin bizară! Autoarea (o fi udemeristă?) a încercat să ne convingă, în repetate rânduri, că Sânnicolau Mare, astăzi, se află pe teritoriul României, dar, să nu uităm că, acum o sută și ceva de ani, a aparținut Austro-Ungariei.
Luni, 13 noiembrie, ora 20:
FAMILII
de Eugen Jebeleanu, regia Eugen Jebeleanu
(Teatrul Național RADU STANCA Sibiu)
Spectacol septic, fără praf, fără flegme, fără tensiune, ușor de reprezentat într-o policlinică particulară. M-am simțit exclus ca spectator. Chiar mă ”biciuiam” interior pentru lipsa mea de receptivitate modernă. Noroc că, la ieșire, m-am întâlnit cu un prieten, vecin de palier (palier spiritual!), care mi-a strecurat printre dinți, complice, patru vorbe, dar ce vorbe! ”Tehnologia nu face dramaturgia!” Pornind de la această concisă cronică de spectacol, m-am trezit că, brusc, mergând spre casă, fără să particip la întâlnirile cu CRITICA DE TEATRU, devin SPECTATORUL-CRITIC. Am intrat în prima cafenea.
Doamne al truditorilor scândurii magice, dar anticii, Shakespeare, Moliere, etc. au scris pentru un teatru anume, pentru niște actori pe care îi cunoșteau. Teatrul se făcea în jurul unui dramaturg. Nu mai avem dramaturgi? Sau avem și nu mai sunt frecventați de regizori…
Daaaa! locul dramaturgului a fost confiscat, în teatru, de regizori, de scenografi, iar în televiziune, de scenariștii știrilor de la ora 17 (chiar și de redactorul rubricii Meteo), de scenariștii emisiunilor tabloide… oriunde, oricând, oricine se simte îndreptățit și competent să dramatizeze.
Să fie vorba de neputință dramaturgică a regizorului? Să avem de-a face, aici, cu depășirea ultimului prag al competenței, care, fatal, coincide cu prima treaptă de incompetență?!? Sau ne confruntăm cu o situație nemaiîntâlnită în istorie: dispariția dramaturgului, a actorului profesionist și a criticului de teatru!!?
Democratizarea excesivă lasă urme vizibile și-n teatru, se pare. La întâlnirile dintre actori și spectatori, moderatoarea, un critic de renume, a pomenit de un spectacol realizat de câțiva oameni (nu oameni de teatru!) care povestesc o întâmplare… Cu alte cuvinte, niște cetățeni fără pregătire în domeniu, devin CETĂȚENI-ACTORI! În prezentul festival vor evolua niște liceeni! Un alt critic de teatru transformă niște spectatori, în doar câteva zile de festival, în SPECTATORI-CRITICI! Mai este necesar actorul profesionist? S-ar părea că nu.
Mai este necesar criticul de teatru, când la amintitele întâlniri dintre realizatori și martorii actului scenic, doamnele criticii românești, în loc să lumineze spectatorul, mută accentul de pe produsul finit, pe procesul de elaborare a creației teatrale? Paradoxal: în școala românească de teatru, important e spectacolul, rolul, nu instrumentele cu care să le împlinești. Hotărâtor e CE FACI, nu CUM FACI. Iar în teatru, după cum vedem, accentul cade pe CUM FACI. Nu mai contează CE FACI!
Marți, 14 noiembrie, ora 14:
COPII RĂI
de Mihaela Michailov, regia Gianina Hergheligiu
(Teatrul ARTE DELL’ANIMA, București)
La acest spectacol, publicul a aplaudat fără să se mai ridice în picioare. Propunerea celor de la ARTE DELL’ANIMA a plăcut! În sfârșit, am înțeles de ce, la alte spectacole, se întâmplă altfel! Oamenii vor să plece.
Sâmbătă, 11 noiembrie, ora 17:
FAMILIA OU
creație colectivă, regia Bogdan Untilă
(RECUL, București)
Colectivul de la RECUL pretinde că, improvizând, dă, la gata, câte un spectacol pe săptămână. În alte cuvinte, impulsul teatral se manifestă și se și concretizează imediat ce apare. Uimitor! Dar o fi bine?
Eu știam că arta, civilizația, au fost cu putință tocmai printr-o întârziere a manifestării oricărui impuls. Cu cât durata dintre impuls și manifestarea lui e mai mare, cu atât mai valoroasă e concretizarea.
Nu altfel stau lucrurile cu impulsul teatral. Tâmpă sau inteligentă, improvizația prezentată chiar în momentul facerii sau imediat după, de cele mai multe ori, nu dinainte gândită și, eventual, repetată, practică, pe lângă comicul voluntar, comicul involuntar, ambele amestecate într-o baie de mediocritate, dacă nu de prostie incoloră, inodoră. În teatru, pe de o parte.
Pe de altă parte, în televiziune, aducerea vieții pe micul ecran chiar în momentul manifestării impulsului vital, individual sau colectiv, sau prelucrarea manifestării imediat după, reduce până la inexistență durata dintre impulsul artistic și manifestarea acestuia. Probabilitatea ca valoarea să apară, fără decantare, e minimă.
Cu cât ne repezim mai impetuos, cu atât mai periculos ne lovește RECUL-ul.
Adevărat, am fost puțin nedrept cu talentații actori, dar trebuie să cunoaștem și ei să recunoască faptul că strădania lor săptămânală nu depășește stadiul momentelor vesele de la TV. Dramaturgie deloc, unitate ioc! Spectacolul, ca să respect opțiunea realizatorilor, ar trebui ”clocit” mai mult.
Gheorghe BOIȘTEANU
(material apărut în revista Antiteze, anul XXVII, nr. 4/2017)
- va urma –
