Unitatea medico-socială Ceahlău: locul unde 49 de oameni așteaptă să le deschidă cineva ușa


„Acuma în mai, dacă ajung până în luna lui mai, împlinesc 15 ani de când sunt aici, cred că sunt cea mai veche. Am făcut un accident vascular și nu-i numai atâta, am fractură de femur, de asta am ajuns la cămin. Am cam multișor de când nu mai pot merge deloc. Stau numai în pat. Aștept acuma să-mi vină niște medicamente, îmi aduce o nepoată de la Târgu Mureș. Copii n-am avut deloc, dar i-am crescut pe-ai lui soră-mea, că ea a murit de inimă și au rămas 5. Viața la azil e bună, cum să zic? Doar câteodată, dacă mai spun câte o vorbă strâmbă, se strică vremea.  Ce să-mi mai doresc la vârsta mea şi la situaţia mea? Sănătate de la Dumnezeu, că numai El ne poate da. Acuma, că e și sfântul post, avem nevoie de rugăciune, avem nevoie să ne mărturisim. Doar că nu vine preotul, că nu are voie din cauză de Covid, dar poate dacă puneţi dumneavoastră o vorbă bună la domn director, să-l aducă”


Bătrâna are 79 de ani, este din Grinţieş şi, de 15 ani, îşi duce zilele pe un pat la fereastră, într-unul din saloanele fostului spital din comuna Ceahlău. Din 2007, spitalul s-a desfiinţat şi a devenit cămin pentru vârstnici. Acum se numeşte Unitatea medico-socială Ceahlău şi are în grijă 49 de „beneficiari”, cum se numesc în limbaj instituţional. În fapt, sunt oameni cu care viaţa nu a fost prea darnică. Cei mai mulţi nu au casă şi nu mai au pe nimeni. Sunt bolnavi, majoritatea victime ale accidentelor vasculare cerebrale masive, cu sechele care i-au ţintuit la pat sau în scaunul cu rotile. Au devenit o povară pentru ei înşişi şi pentru cei din jurul lor şi se consideră norocoşi totuşi pentru că au „prins loc” într-un azil unde au căldură, mâncare, haine, şi mai pot schimba o vorbă cu cineva. Iernile sunt lungi, friguroase şi greu de dus la Ceahlău, verile în schimb trec altfel, uneori parcă prea repede, înveselite de serile petrecute la un joc de table sau de remi.

Decanul de vârstă are 96 de ani şi este din Poiana Teiului

Clădirea şi terenurile căminului fac parte din domeniul public al comunei. Administrativ, unitatea se subordonează Consiliului Local Ceahlău şi are 3 surse de finanţare: plata personalului nemedical (infirmiere, fochişti, personal de la spălătorie şi bucătărie, economist şi director – 17 angajaţi din 23)  este asigurată de Consiliul Judeţean Neamţ, plata personalului medical (5 asistente şi un medic) este asigurată  de DSP împreună cu cheltuielile medicale (medicamente de urgenţă şi materiale sanitare – pansamente, feşe, scutece adulţi), iar cheltuielile pentru plata alimentelor, lemne şi utilităţi se face din veniturile proprii – banii care se încasează de la fiecare beneficiar şi anume 1.000 de lei de persoană. Pentru că cei mai mulţi beneficiari sunt fără venituri şi fără adăpost aceste cheltuieli sunt achitate de primăriile de domiciliu. Din totalul de 49 de bătrâni, mai toţi din comunele limitrofe, majoritatea (10 persoane) sunt din Grinţieş. Asistaţii sunt în vârstă, au diverse afecţiuni, iar 33 dintre ei sunt netransportabili şi trebuie hrăniţi, spălaţi şi schimbaţi la pat. Capacitatea căminului este mult prea mică faţă de câte cereri sunt de la astfel de bătrâni de care nu are cine să aibă grijă. Există mereu o listă de aşteptare, dar se eliberează câte un loc numai când moare cineva.

„Nu putem primi în centru persoane cu probleme psihice – depresii severe sau demenţă senilă – şi sunt foarte mulţi în ale căror scrisori medicale figurează un diagnostic de acest tip, care nu este pe specificul nostru”, a declarat Gheorghiţă Şchiopu, directorul Unităţii medico-sociale Ceahlău. „Colaborăm cu asistenţii sociali din primării şi în momentul în care au un caz ne comunică. La rândul nostru, când avem un loc liber, anunţăm. Sigur, ar trebui mai multe locuri, comparativ cu câte solicitări sunt. Noi am făcut toate eforturile pentru a avea cât mai multe paturi. Spitalul avea 25 de paturi, iar medicul avea locuinţă de serviciu în spital, cu birou, cu două camere şi o bucătărie. Când a plecat în Franţa, noi am amenajat saloane acolo. Medicul pe care-l avem acum este de la Poiana Teiului. Trebuie un medic la nivel de unitate, obligatoriu, problemele de sănătate ale vârstnicului de la noi sunt complexe. Nu mai spun de cele sufleteşti. Dintre toţi beneficiarii cred că sunt 3 sau 4 care au aparţinători care vin să-i viziteze. În rest, i-au adus aici şi au uitat de ei. Cele mai mari probleme ale bătrâneţii sunt abandonul şi lipsa de comunicare. La noi au televizor, mijloace de informare, discută între ei, vine preotul, le asigură acele servicii religioase de care au nevoie, ies pe hol, vorbesc, mai deapănă amintiri. Iar pe cei care sunt valizi îi antrenez în activităţi pe afară, la curăţat copaci, la strâns frunze. Decanul de vârstă din cămin are 96 de ani şi este din Poiana Teiului. Nu prea mai aude. În rest, majoritatea sunt peste 70 de ani, împărţiţi în 3 categorii: independenţi, semidependenţi şi dependenţi. Dintre toţi, doar 5 sau 6 sunt independenţi. Cea mai mare bucurie este că am reuşit să obţinem finanţarea. În fiecare an se încheie un acord de asociere între CJ Neamţ şi CL Ceahlău, în care noi suntem beneficiari. Şi chiar ţin să-i mulţumesc domnului preşedinte Ionel Arsene că ne-a înţeles în fiecare an şi ne-a ajutat cu suma necesară pentru plata salariilor. Altfel nu ne-am fi descurcat, pentru că nu avem venituri proprii să ne putem asigura salarizarea, doar dacă am ridica costurile pentru fiecare beneficiar la 2.500 de lei, ceea ce foarte puţini şi-ar permite”.

„Am avut surprize că n-au venit să-i mai ia nici după deces. Și i-am îngropat eu cu nevastă-mea. Ce era să fac?”

Căminul de bătrâni nu este în atenţia niciunei fundaţii sau ONG din România, în schimb are o colaborare veche cu nişte fundaţii din Anglia. Oamenii au venit la Durău, au trecut şi prin Ceahlău, pe la fostul spital, au văzut bătrânii şi au rămas impresionaţi. Periodic le trimit haine (mai ales în cazul celor imobilizaţi la pat îmbrăcămintea este spălată des şi se uzează), pampers, lenjerie pentru paturi, saltele, medicamente, măşti şi mănuşi, de când e pandemia. Un alt ajutor foarte important a venit de la Ocolul Silvic Poiana Teiului, care a donat căminului cam 50 mc de lemn de fag, gata adus în curte. Pentru că zona de munte nu e foarte prietenoasă din punct de vedere al temperaturilor, la azil se face focul din luna septembrie până în luna mai, şi se consumă cam 250 mc de lemn de fag. Corpul de centrală este separat, există un canal termic prin care apa fierbinte ajunge în clădirea de saloane (în suprafaţă de 1.500 mp) şi în anexa unde sunt bucătăria şi spălătoria.

„Am avut probleme din cauza unor şobolani, care au mâncat vata minerală cu care erau izolate conductele. Cred că am scos două maşini de pământ de acolo. Misiunea noastră este să le asigurăm beneficiarilor tot ce au nevoie şi să ne gospodărim cât mai bine. Strângem, chibzuim, reparațiile curente le facem noi, fochiștii i-am împărțit pe domenii şi fac şi alte treburi. Cumpăr materialele eu şi ei fac. Pentru un var pe pereţi o firmă de construcţii îmi ia 7 lei la metrul pătrat. O mână de amorsă şi două de var. La atâta suprafaţă se adună zeci de mii de lei. Acum, când sunt trafalete de toate felurile, un băiat face o cameră fluierând într-o zi. Am apelat la firmă specializată pentru verificarea prizelor, a paratrăsnetelor, a instalaţiei electrice în general,  totul cu buletin de verificare. Acum am înlocuit lămpile cu leduri care nu merg pe bază de bobină să se supraîncălzească și să avem surprize. Și consumul este mult mai mic. Gândiți-vă că am 25 de ani de când lucrez în administrație publică, numai în contact cu oamenii, mie îmi place să fiu gospodar şi să fac lucrurile ca lumea. Am ţinut legătura cu preoţii, avem parteneriate şi cu şcolile, începând de la Bicaz şi terminând cu Liceul Corbu. Parteneriatele constau în faptul că asociaţiile de părinţi fac o colectă de produse alimentare şi fructe. Iar copiii vin cu colinda şi cu uratul. Anul trecut nu i-am mai putut primi, au venit doar şi au lăsat produsele la bucătărie. Şi preoţii parohi se implică, actualul protopop de la Ceahlău a mobilizat preoţii de la cele 37 de parohii pe care le are în subordine și avem foarte multe praznice și pomeniri, sâmbăta, duminica, de Florii, de Buna Vestire, în funcție de specificul fiecărei zile. Primim donații şi de la măicuţele de la Mănăstirea Paltin, de la Petru Vodă. Acolo e o stareță, medic de profesie, și ne trimite tot timpul ulei, zahăr, făină. Am încheiat trimestrul I fără nicio datorie, nu avem o restanță la vreun furnizor sau la bugetul de stat. De acum aşteptăm să se încălzească afară, să scoatem o masă şi să-i antrenăm să joace remi, table. Le-am luat şi cărţi de joc. Trebuie neapărat să uite că n-a venit nimeni de acasă sau a venit doar ca să-i ia la notar să le facă actele. Sunt trişti şi suferă din cauza asta. Cu excepția celor care nu au copii sau nu au pe nimeni. Ei știu că nu are cine să vină, s-au împăcat cu ideea că aici rămân. Dar am avut surprize că n-au venit să-i mai ia nici după deces. Și i-am îngropat eu cu nevastă-mea. Ce era să fac? Doar nu erau să rămână neîngropați. Să fie de sănătatea noastră! Când mă duc la taică-miu la cimitir să aprind o lumânare le aprind şi lor. Fie primit!”

„Ce să facem? Nu vine nimeni de drag aici”

Printre beneficiari se numără şi doamna Marieta. Aşa o ştie satul, deşi în acte e Maria. Ea a lucrat ca asistentă la maternitate, pe vremea când azilul era spital. Ea l-a adus pe lume şi pe actualul director al căminului, în 1972. Atunci erau şi câte 4 naşteri într-o singură noapte. Acum, comuna este îmbătrânită. Dacă mai sunt vreo 3.000 de locuitori, mulţi în vârstă. Anul trecut au fost peste 50 de decese şi doar 5 naşteri.

„Femeile tinere, puține câte mai sunt, nasc la Târgu Neamț şi pe la alte spitale. Când lucram nu mă gândeam că spitalul va deveni azil, dar trebuie un loc pentru bătrânii care nu au pe nimeni şi nu mai pot avea grijă de ei. Eu sunt aici de 5 ani. Mi-a murit soţul, sunt bolnavă. Când e frig stau numai în pat, când e cald, mai ies pe afară”, spune doamna Marieta.

Ochii i se umezesc când îţi aminteşte de viaţa ei, de bărbatul ei. Patul îi este orientat spre fereastră şi se uită mai tot timpul la cer. La fel ca şi celelalte 5 colege de salon are dureri sufleteşti care nu trebuie stârnite.

În patul dinspre uşă o bătrână vorbeşte despre suferinţele ei  fizice dar izbucneşte în plâns când spune că nu vine nimeni să o viziteze: „Mă dor picioarele tare de tot, am doi ani de când nu le pot pune jos. Am și diabet, și am multe, și n-am pe nimeni să vie la mine. Nu mă ajută tratamentul, tot mă dor picioarele, degeaba îl fac, mi-a dat niște vitamine doctorul că a spus că-s bune pentru picioare și pentru mâini, dar nu cunosc nimica. Şi nu vine nimeni pe la mine, măcar să mă întrebe ce mai fac”.

Singura care zâmbeşte este o femeie fără un picior, extrem de slabă. A avut arterită, are şi reumatism. Stă în mijlocul patului şi vorbeşte cu mare drag despre copiii ei. Are 93 de ani: „Am născut 6 fete și doi băieţi. O fată mi-a murit, Teodora. Avea 54 de ani, astă vară a murit. Am și nepoți și strănepoți. Mulțumesc cum sunt şi multă sănătate vă doresc că m-aţi întrebat”.

Directorul spune aproape şoptit că nu vine nimeni din familie la ea. Ca de altfel nici la mulţi alţii. În curte am întâlnit o femeie care se uita la fiecare maşină care trecea pe drum. A spus că-şi aşteaptă băiatul. În fiecare zi. De atâţia ani că nici ea nu mai ştie.

Bărbaţii par să nu sufere atât de mult. Sau aşa dau impresia, chiar dacă sunt în scaune rulante câţiva dintre ei. În ziua documentării noastre erau la program de socializare, pe holul de la parter. Unul dintre ei era sărbătorit şi se bucura de fiecare dată când îi suna telefonul să-i spună cineva „La mulţi ani!”. Ceilalţi îl încurajau şi contabilizau apelurile cu aceeaşi replică: „Vezi că nu te-au uitat? E bine! Să trăieşti, să te mai sune şi la anul!”. 

Genul de atitudine pe care o au bărbaţii am mai întâlnit la o singură femeie. Are 90 de ani şi este din Tarcău. E venită la cămin doar de două luni: „Eu am dorit să vin că așa a fost situația mea, deci n-am nimic de obiectat nici familiei, nici instituției, absolut nimic. Am un picior bolnav și nu mă mai puteam descurca cu gospodăria, cu treburile, nici chiar să mă întrețin pe mine. Mă doare doar, n-am pățit nimic, nu m-am lovit, mai mult cred că e pe fond nervos, musculatura e atacată. Am lucrat ca telefonistă la TCH, la faimoasele noastre hidrocentrale. La Argeș am fost cel mai mult, aproape 30 de ani am stat în Muntenia. Băiatul meu e la Reșița. Singură eram și nu se mai putea. Am ajuns să merg numai cu cadrul, dar înainte de a păşi trebuie să stau un pic în picioare, să-și dea drumul. Ce să facem? Nu vine nimeni de drag aici”.

Durerea abandonului s-a acutizat în timpul pandemiei pentru mulţi dintre beneficiari. Mai ales că în instituţie a fost focar Covid şi vizitele au fost interzise. Nu că s-ar fi înghesuit vizitatorii înainte. Unii dintre bătrâni se mint şi acum că de aia nu vine nimeni de acasă, că nu e voie. Dar focarul s-a stins demult şi după 11 februarie, personalul a fost testat săptămânal şi nu mai sunt probleme. Uşile saloanelor mai sunt deschise, din când în când de cei care vin în control de la Direcţia de Sănătate Publică sau de la Ministerul Muncii. Acum căminul este în procedură de relicenţiere. Bătrânii se bucură să schimbe o vorbă cu orice musafir. Doar că există riscul să le deschidă cineva, fără să vrea, rănile acelea pe care se chinuiesc să şi le vindece singuri de când au trecut pragul căminului şi au pierdut noţiunea de „acasă”. Televizoarele merg tot timpul pe Trinitas. Cărţi de rugăciuni sunt pe fiecare noptieră. Praznice se fac tot timpul şi bătrânii pomenesc toată ziua numele celui decedat. Ştiu că aşa se cuvine, să fie pomenit. Dacă are cine să-l pomenească…

Alocaţie de hrană de 16,60 lei pe zi, donaţii de 135.000 de lei

La bucătăria căminului lucrează câte o singură femeie pe tura de 12 ore. Începe programul la 7 dimineaţa şi până la prânz trebuie să aibă două feluri de mâncare gătită gata. Tot ea face şi focul la plita mare, din fontă, veche de când s-a deschis spitalul în 1957, şi tot ea spală şi vasele. În ziua documentării noastre era de serviciu Mioara Şchiopu, o femeie din Bistricioara. Nu are nicio legătură de rudenie cu directorul, în comuna Ceahlău sunt multe familii Şchiopu. Mioarei nu i se pare nimic greu:

„M-am obișnuit cu cantitățile, pun întâi ciorbica la foc, după aia felul 2. Dar dimineaţa, la 9, le servesc micul dejun – salam, kaiser, șuncă presată, cârnați, ceai, pâine, cornuri, napolitane sau biscuiți. La prânz, le fac pireu cu cărniță, tocăniță, azi, fiind vineri și în post, am gătit ciobă de fasole și cartofi țărănești cu castraveți murați. Diseară orez cu măsline și cremwurști de post. Meniul se stabilește și în funcție de ceea ce avem, şi de ceea ce zic doamnele asistente și bătrânii, că îi întrebăm și pe ei. În fiecare zi facem mâncare proaspătă și altceva. Pentru mine este foarte bine, am serviciu, ies de acasă, socializez, am salariu de 2.500 de lei pe lună, sunt foarte mulțumită. Suntem un colectiv bun şi ne bucurăm că le putem face viaţa un pic mai bună acestor bătrâni”.

Alocația de hrană pentru beneficiarii căminului este stabilită la 16,60 lei pe zi. Norocul lor sunt oamenii care fac donaţii. Şi care au învăţat că e mai primită orice pomană făcută la azilul din Ceahlău decât în alte părţi, unde ajunge în castronul câinelui sau în troaca porcului. Anul trecut, căminul a primit donaţii în alimente, în valoare de 135.000 de lei. Toate sunt înregistrate în contabilitate într-un fond separat. Şi sunt expresia faptului că multor oameni, neştiuţi, le pasă de nişte bătrâni uitaţi, de multe ori, chiar de proprii copii.

Cristina MIRCEA

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 486, săptămâna 15-21 aprilie.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *