Măcinica Foca, sărbătoarea focului toamnei

Măcinica Foca este ziua din calendarul popular care amintea țăranilor de altădată despre faptul că focul este un pericol real și toamna, nu numai în mijlocul verii. Uscăciunea care cuprinde vegetația stogurile de fân, furtunile cu trăsnete, coșurile necurățate puteau deveni pericole care îi lăsau pe oameni fără nimic pentru anotimpul rece. Aceeași zi de 22 septembrie este însemnată în calendarul creștin-ortodox cu Sfântul Sfințit Mucenic Foca, de la care poporul a preluat și adaptat numele.

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Foca este învăluită în mister. Unii cercetători consideră că cei trei sfinți din calendarul creștin care poartă numele Foca sunt de fapt una și aceeași persoană. Alții aduc dovezi că cei trei sfinți au fost slujitori de Dumnezeu diferiți, care au trăit în epoci diferite. La 22 septembrie, în calendarul creștin-ortodox sunt prăznuiți doi sfinți care poartă același nume. Este vorba despre Sf. Sfințit Mc. Foca, Episcop de Sinopi și Sfântul Foca Grădinarul sau Sfântul Foca „făcătorul de minuni“ și Sfântul Foca „grădinarul“. Ambii au viețuit în orașul Sinope din Pont. Primul a primit mucenicia pentru Hristos în vremea împăratului Traian, secolul I d.H., iar cel de-al doilea, cu două veacuri mai târziu, în vremea lui Dioclețian, veacul al III-lea d.H. Foca cel dintâi, era făcător de minuni, având Darul Sfântului Duh încă din tinerețe. Întreaga viață și-a petrecut-o slujind Sfânta Treime făcând fapte bune, alungând demoni și vindecând neputințele și bolile oamenilor.

A primit și recunoașterea contemporanilor săi fiind ales Episcop al cetății Sinope.

Superstiții de Măcina Foca

Fiind o zi „încărcată” de numele Foca, ușor de asociat cu focul, țăranii de altădată avea tot felul de credințe și superstiții care să le amintească de pericolele pârjolului. În apropiere de ziua lui Măcinica Foca, țăranii țineau și Ziua Teclelelor sau a Berbecarilor, de Sfânta Mare Mucenica, pe 24 septembrie. Astfel că, credințele de altădată s-au contopit. Gospodinele de altădată aveau grijă să nu așeze oala chiar pe flacăra focului, crezând că vor fi înfruntate sau combătute de bărbatul lor. Aceleași gospodine aveau grijă să observe dacă mâncarea din oala luată de pe foc încă mai fierbea un timp. Acesta era un semn că aveau să trăiască mai mult. Dacă din foc săreau scântei, era considerat semn că vor veni oaspeți în casă. Când se curăța masa de firimiturile de pâine, acestea erau aruncate în foc și nu erau călcate, considerându-se păcat. Nu se arunca părul tăiat în foc, crezând că astfel oamenii își pierd puterea. Țăranii aveau grijă să nu strice cuiburile de rândunică. Se credea că aceste păsări nevinovate te blestemă să îți moară părinții, apoi îți puneau foc la casă. Prin multe sate, Foca era ținută pentru ca gospodăria să fie păzită de foc și pentru ca lada cu zestre să nu fie ținta șoarecilor. Cei care lucrau la vie nu munceau de Măcinica Foca ca să nu li se usuce via.

Focul, vindecător și purificator în tradițiile lumii

Focul este un element de temut încă de la descoperirea lui. Se spune că descoperirea focului a accelerat evoluția omenirii. Tradiții ale focului există în toate istoriile popoarelor. Focul este prezent ca element de pedeapsă, ca element purificator și vindecător. Focul este sursa luminii.

Ceremonia Yajna este o ceremonie a focului în hinduism. Yajna se traduce prin „sacrificiu, devotament, închinare, ofrandă”. Se referă la orice ritual făcut în fața unui foc sacru, adesea însoțit de cântece sau mantre. Aceasta este o practică veche dezvoltată pentru a ajuta să ne vindecăm de traume și să ne conectăm la tărâmul spiritual.

Ceremonia focului budist este practicat la Școala Shingon de budism japonez. Aici se practică Goma, un ritual ezoteric al focului. De obicei, se execută în afara cerului liber sau pe acoperiș. Prin aceste ritual se urmărește „arderea” rezultatelor acțiunilor oamenilor – enervări, ură, gelozie, furt, etc, dar și pentru a se îndepărta obstacolele și mizeriile. Se mai realizează pentru a preveni dificultățile și bolile iminente care s-au manifestat prin vise sau preziceri nepotrivite.

Focul lumânării creștine

Oricât de multe lumânări am aprinde, flacăra este una și aceeași: focul cel nestins de la Tronul lui Dumnezeu. Aceeași căldură, aceeași lumină, aceeași curățenie avem în fiecare din ele. Cel ce se roagă aprinde o lumânare luând lumină de la cele deja aprinse, și o pune înaintea icoanei, se închină, îngenunchează cu fața la pământ. Întreaga ființă, trup și suflet se află în rugăciune, respiră și trăiește în ea: o trăire. În Biserică, candelabrele sunt făcute special drept suport pentru lumânări. Luminile candelabrelor îi simbolizează pe Îngeri. Cele mai multe dintre sfeşnice au reprezentate, în dreptul fiecărei lumini, fie o pereche de aripi, fie câte un serafim ori un heruvim. În tradiția populară, pe vremuri, lumânarea de botez se folosea de fiecare data când copilul era bolnav. Lumina acestei lumânări este considerat un prinos adus lui Dumnezeu. Lumânarea (focul) se poate aprinde oricând familia trece prin clipe grele. Când există o suferință mare în sufletul mamei sau al nașilor, lumânarea de la botez le luminează sufletele și îi ajuta să treacă peste toate încercările grele. Lumânarea se aprinde şi atunci când credinciosul se Împărtășește, prin aceasta mărturisind că este fiu al Luminii lui Hristos. La moarte, lumânarea reprezintă lumina din mâna răposatului spre a-i fi călăuză pe drumul de veci.

Filonul luptătorilor din Carpați – Gheorghe Lazăr

Peste doi ani, în 2023, se vor împlini 200 de ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr, considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească. Să ne amintim și atunci! Gheorghe Lazăr (n. 1779, Avrig, judeţul Sibiu – d. 17 septembrie 1823, Avrig, judeţul Sibiu) a fost teolog, profesor și scriitor. A studiat ştiinţele fizico-matematice, iar ulterior teologia la Universitatea din Viena. Când s-a întors la Sibiu a fost hirotonit arhidiacon al scaunului episcopal. A fost numit profesor-catihet la seminarul teologic. După ce a ţinut o predică răsunătoare împotriva stării de lucruri din vremea sa, a primit o mustrare din partea episcopului Moga. Gheorghe Lazăr s-a aflat în conflict cu episcopul Vasile Moga. Acest episcop era un adept al învățământului în limba slavonă și a împiedicat activitatea culturală a lui Lazăr și a interzis tipărirea manualelor în limba română. Gheorghe Lazăr a fost cercetat disciplinar și destituit din funcția de arhidiacon. Acesta a fost motivul pentru care Gheorghe Lazăr a trecut munţii, stabilindu-se la Bucureşti. În acele vremuri trebuia să ai pașaport să ajungi din Ardeal la București. Sau puteai să treci munții (granița) ilegal. În 1816 s-a adresat Eforiei şcolilor, propunând o programă pentru înființarea unei şcoli în limba română. După îndelungi amânări, s-a aprobat înfiinţarea unei şcoli şi Gheorghe Lazăr a primit un mic spaţiu în edificiul de la Sfântul Sava. În această şcoală au învăţat elevi care, ulterior au rămas în memoria neamului românesc: Ion Heliade Rădulescu, membru fondator al Academiei Române; Petrache Poenaru, inventatorul primului stilou cu rezervor în anul 1827, secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu, fondatorul Colegiului Național Carol I din Craiova, academician. În timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din anul 1821 şcoala lui Gheorghe Lazăr a fost închisă temporar, iar acesta s-a întors la Avrig, unde a murit în anul 1823 la doar 44 de ani. A fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Avrig. Ca urmare a exemplului dat de Gheorghe Lazăr s-au înfiinţat şi alte şcoli româneşti. Amintim de cea de la București în 1823, de la Slatina în 1824 şi de la Craiova în 1826. În anul 1973, UNESCO a comemorat 150 de ani de la moartea dascălului din Avrig. Au fost subliniate activitatea, viața, curajul și opera unuia dintre cei mai prestigioși îndrumători ai culturii române.

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 506, săptămâna 16 – 22 septembrie.