Gheorghe Dumitreasa și Irina Hirțe au lansat volumul „Profesori ai Colegiului Național Petru Rareș

În aceste vremuri, în care veștile rele vin una după alta, au loc şi evenimente care încearcă să ne readucă pe făgașul normal. Unul dintre acestea a fost găzduit de Colegiul Național ”Petru Rareș” în avanpremieră la festivitățile dedicate zilei acestei unităţi de învăţământ la aniversarea a 152 de ani de existență. Putând fi privit şi ca un dar pentru generațiile viitoare de dascăli și elevi, vineri, 26 noiembrie, a fost lansat volumul „Profesori ai Colegiului Național Petru Rareș – Muncă, succese, performanțe”, semnat de două cadre didactice emblematice ale colegiului: profesoara de franceză Irina Hirțe şi profesorul de matematică Gheorghe Dumitreasa. Într-o ediţie deocamdată rară, de 200 exemplare, cartea cuprinde portretele unora dintre dascălii reprezentativi, care au făcut ca „Rareșul” să fie una dintre școlile cele mai apreciate din țară.

„Eu cu Zenembisi furasem cucoșul!”

Profesorul Gheorghe Dumitreasa, omul care a pregătit generații întregi de elevi pentru facultate, a scos olimpici câștigători ai Olimpiadei Internaționale de matematică (Daniel Tătaru – două ediții, 1984 în Cehoslovacia și 1985 în Finlanda, Ovidiu Savin în 1995, Andrei Corduneanu, argint în același an), apare acum în postura inedită de autor al unei cărți care-i dezvăluie marea iubire față de școala în care a activat și spiritul de echipă, atât când vorbește despre ”catedra de matematică”, cât și despre ceilalți colegi din cancelarie. După festivitatea emoționantă de lansare a volumului, l-am rugat pe prof. Gheorghe Dumitreasa să ne istorisească ceva din viața de odinioară a „Rareșului”. Chiar și la cei 88 de ani, Dumi – poreclă ce i-a rămas dragă – a rămas la fel de hâtru și savuros în relatări, povestindu-ne în dulcele-i stil moldovenesc o întâmplare năstrunșnică.

„Era frumos când trăiau colegii mei, Avădanei, Zenembisi. Eram foarte uniți, atunci. Petreceam împreună zilele de naștere, mergeam în excursii prin țară. Erau pe-atunci excursii cu trenul și-mi aduc aminte că luam un bilet de aici și mergeam toată țara, în circuit, ne opream să dormim noaptea, într-un oraș și apoi mergeam mai departe. Vă dați seama cât eram de legați, făceam și excursiile împreună! Pe urmă, când aveam mașini, ne suiam în mașini și iarăși plecam în excursii. În grupul nostru era și profesorul Glodeanu, care preda la o școală generală. Îl chema Dumitru și la un Sfântul Dumitru ne-a invitat, ne-a spus că are un cucoș și face răcituri. Înainte cu o zi: «Băi, Ghiță! Băi, Iani! Sta-i-ar în gât ciolanul! Mi-a furat cucoșul! Ce fac eu, acuma, cu voi?! Ce vă dau de mâncare?!». Zic – «Băi, n-are importanță mâncarea, problema e să ne întâlnim». La petrecere, el tot se plângea că i-au furat cocoșul și eu cu Zenembisi i-am spus: «Măi, Mitică, lasă că facem și noi o petrecere și te invităm ca să-ți treacă supărarea». Îl cheamă la Zenembisi, pe deal acolo, unde stă el și-i spune să aducă niște vin. Ei, sâmbătă seara îl văd pe Mitică, cum suie la deal cu nevastă-sa și cu damigeana de vin. Ne-așezăm la masă și când aduce doamna Zenembisi mâncarea, ce era? Un cucoș cu legume și sosuri! Se uită Mitică lung la cucoș, iar nevastă-sa îi spune: «Măi, tu nu vezi că ăsta e cucoșul nostru?». Eu cu Zenembisi furasem cucoșul, asta era! Când a auzit, Mitică ne-a spus că vroia să se ducă la poliție și asta mai lipsea, să se audă că Dumitreasa și Zenembisi sunt hoți de cucoș! Acum, eu am un gust amar că trei-patru directori ai Rareșului nu m-au apreciat! M-a apreciat Inspectoratul Școlar, Ministerul mi-a acordat titlul de profesor emerit. Și doamna Vârlan, care a admis ca școala din Girov să poarte numele meu și poartă numele meu. Ministerul m-a trimis în comisii internaționale, la balcaniadă în Grecia și România, la internaționala de matematică în Polonia și în Cuba. Și mi-a acordat salariul de merit – asta înainte de 1989! Ți se dădea pentru toată viața de profesor. Când a venit revoluția, în 1989, acest salariu a fost desființat de Parlament. Eu ce-am făcut: am lăsat o clasă cu care făceam eu matematică de forță și m-au chemat la minister. I-am explicat ministrului că eu n-am primit acest salariu de merit pentru activitate politică. Dar el știa, fusese informat. Și mi-a zis să merg acasă, c-o să primesc răspuns. Ei, după audiență, mi-au dat înapoi distincția. Dumi – cred că de la elevi a pornit asta, era o poreclă pe care mi-o dăduseră. E prescurtare de la Dumitreasa. Mie-mi plăcea foarte mult, era numele meu, de fapt. Eram chiar fudul! Ca să-ți spună elevii Dumi, înseamnă că mă simțeau apropiat de ei. Deși eram cam sever cu cartea. Dar dacă voiau să se ducă la cinematograf, eu îi lăsam, doar să-mi spună că pleacă de la ore, ca să știu de capul lor”.

„Elle est la meilleure!”

Irina Hirțe, născută în 1940, la București, a fost profesoară la Rareș mai bine de 43 de ani și prima femeie director din istoria liceului, între 1994-1999. Suficient cât să revoluționeze multe din cutumele organizatorice, să conserve tradiția școlii, să îmbogățească biblioteca liceului, să doteze laboratoarele, să se preocupe de finanțarea loturilor de olimpici și profesorii pregătitori. Moștenind umanismul de la mamă, Irina Hirțe a reușit câteva investiții în mandatul său care au revigorat moștenirea istorică și culturală a liceului: a modernizat sala de festivități și scena și s-au achiziționat cele necesare spectacolelor, a consolidat fundația clădirii principale, a redecorat sala de primire a bibliotecii cu mobilierul de epocă dăruit de prof. Mihăilescu. Perfecționistă, veselă, intransigentă, cu un fin simț al umorului, de-a lungul carierei didactice a știut să-și apropie colegii, elevii și părinții întru bunul mers al educației rareșiste.

„La Rareș au fost numai lucruri bune. Totul depinde cum apreciezi: nu ce-ți poate da Rareșul, ci ce poți da tu Rareșului. Asta contează, ce faci tu pentru Rareș! Ca proaspăt absolventă, venită într-un liceu cu profesori de mare ținută, care știau să se apropie de sufletul tău și să-ți dea din înțelepciunea lor, dar mai ales din măiestria lor de-a aprecia oamenii, copiii, de-a oferi învățământ de calitate, eu pur și simplu am fost crescută ca profesor într-o atmosferă de excepție. Un Victor Savin, un Iani Zenembisi, o doamnă Vitencu, toți mi-au dat din prea-plinul lor și eu am căutat, la rândul meu, să le ofer elevilor la fel. Elevii spun despre mine «Nu ne-ați învățat doar franceză, ne-ați învățat să gândim!».

Mi-amintesc și acum de celebrele petreceri cu diverse ocazii. O să vedeți în carte, domnul Dumitreasa spune la un moment dat că și secretara de partid de-atunci, o femeie dură, lua parte la aceste petreceri, care se făceau seara, aici, în cancelarie. Ne distram copios până dimineața! Mi-aduc aminte și de petrecerile de absolvire ale elevilor: se făceau în sala de festivități, cu o orchestră fantastică a lui Pălărierul, care cânta pentru elevi și profesori și ne distram până dimineața. Apoi, când am devenit eu directoarea liceului, am spus ca toate petrecerile să se facă pe holurile astea, de marmură. Mi s-a reproșat că se distruge școala. Nu! Școala este a lor și noi suntem slujitorii lor. La o astfel de petrecere, din curtea interioară, dimineața, la plecare, elevii făcuseră un banner mare pe care au pus poza mea în timp ce vorbeam cu ei având și o țigară în mână și pe fotografie scria: «Elle est la meilleure! – Ea e cea mai bună!» Și așa a rămas. M-au poreclit, n-am scăpat: întâi am fost prințesa războinică Xena, fiindcă mă «luptam» cu fumătorii și apoi, când s-a văzut că eram autoritară, am fost poreclită Țarina Irina. Pentru profesori, făceam acele petreceri de ziua liceului în sala cu tapiserii de la mezaninul hotelului Ceahlăul, în ținută de gală. Mă bucur că acum se reia acest lucru. Trebuie să redai profesorului demnitatea și respectul pe care le merită, pentru că profesorul e de interes național”.

Cristina IORDACHE

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 517, săptămâna 2 – 8 decembrie.