Mahalaua lipovenească – credinţă şi tradiţii

Creat în apropierea Bisericii cu hramul Sfinților Petru și Pavel, în jurul anilor 1814-1815, cartierul rușilor lipoveni din Piatra Neamț, cunoscut sub denumirea de Mahalaua lipovenească, se întindea din Precista, de la fabrica Comuna din Paris, care pe vremea aceea se numea Mucavaua, ajungea până în zona actualei Școli nr. 10 și până în apropierea gării și a hotelului Central. În sud, cartierul se întindea până pe malul Bistriței, unde acum este varianta ocolitoare a orașului. La început, rușii lipoveni știau să vorbească doar rusa, în scurt timp însă au învățat limba română și au început să apară și primele familii mixte. Acum puțini dintre staroveri mai vorbesc limba rusă. Comunitatea lipovenească număra în vremurile ei de glorie, în jurul anilor 1970-1980, peste 350 de familii. Acum mai sunt câteva zeci de familii ce numără cam 160 de suflete în Piatra Neamț, iar dintre membrii acestora mulți sunt plecați în Italia, Franța, Germania sau Austria şi vin doar de sărbători. În 1983 comuniștii au început demolarea caselor din mahala pentru a construi „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, gospodăriile lipovenilor fiind înlocuite de binecunoscutele blocuri gri, de beton, cu patru etaje. Nevoiți să-și părăsească casele, unii au mai apucat, cu bruma de bani ascunsă, să-și cumpere case în alte zone ale orașului, unde au continuat să cultive pământul.

Restaurantul lui Tache și biserica trecută prin foc

Lipovenii se adunau la restaurantul lui Tache, restaurantul Dunărea, la un pahar de vin, dar mai cu seamă de vorbe, depănând amintiri și schimbând impresii despre viața lor. Peste drum de acest local avea casă bunicul lui Sorin Ivanov, actualul președinte al Comunității rușilor lipoveni din Piatra Neamț și dascălul bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel.

„Restaurantul Dunărea, locul unde se întâlneau lipovenii la un pahar de vin, era în intersecția de acum de după Piața Bistriței. Bunicul meu era chiar bun prieten cu acest Tache care deținea localul”, își amintește Sorin Ivanov, care în anii ’70 copilărea în mahala. „Prima biserică în jurul căreia s-a constituit comunitatea noastră a fost construită în 1814 și era cel mai important punct de reper al nostru, pe lângă piață. Istoria noastră este legată de foc, ca să zic așa, pentru că în 1919 a ars prima noastră biserică și câțiva ani mai târziu, în 1925 s-a reușit reconstrucția ei și a fost sfințită noua clădire a bisericii. Pe 21 februarie 2008 a ars din nou, cupolele au căzut, au rămas doar pereții. Nu am reușit să recuperăm nici icoanele, avem una singură pe care se văd urmele incendiului. Au rămas doar pereții arși”.

Colindul cu troparul Nașterii Domnului și botezul în zori

Copiii lipoveni merg de Crăciun cu colindul în timpul zilei, imediat după slujba de dimineață și nu seara, cum este obiceiul românesc. Ei cântă un singur colind, cu versurile din troparul Nașterii Domnului:

„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru

Răsărit-a lumii lumina cunoștinței

Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor

De la Stea s-au învățat să se închine Ție,

Soarelui dreptății și să Te cunoască pe Tine,

Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ție!”.

Grupuri de copii mergeau la fiecare casă și cântau acest colind în fața icoanei așezată către răsărit. Obiceiul se mai păstrează și în zilele noastre, doar că sunt tot mai puțini copii care să-l practice. Pe vremuri, în urmă cu 100 de ani, copiii învățau să citească numai în limba slavonă, din ceasloavele cu care Nică prindea muște în „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă. Ceea ce a rămas ca obicei consfințit și la care lipovenii nu vor renunța niciodată este faptul că toate slujbele bisericești, care păstrează aceleași canoane, același tipic al Sfântului Sava ca și în bisericile ortodoxe, se țin numai în limba slavonă.

Un alt obicei păstrat cu sfințenie este faptul că botezul copiilor ca și cununia mirilor se țin la primele ore ale dimineții, înaintea slujbei, pentru ca după aceea, pruncul, respectiv mirii, să participe la slujba de liturghie și să primească sfânta împărtășanie, încreștinați. Niciun eveniment, botez sau nuntă, nu se face în ajunul unei sărbători creștine, niciodată nu se face sâmbătă spre duminică. Canoanele creștine sunt respectate în continuare cu strictețe, acesta fiind și motivul principal pentru care rușii lipoveni au plecat în pribegie acum aproape 300 de ani.

La nunțile tradiționale lipovenești, preotul se ducea la mire acasă, apoi la mireasă. Pe drum cântau cântece religioase. Iar după ce mirele și mirii erau binecuvântați de preot, întreg alaiul pornea către biserică, pe jos, cântând în continuare cântece religioase. După slujba cununiei se făcea o masă, dar nunta în sine nu punea accentul pe petrecere și masă, cum este astăzi, cea mai importantă era slujba. Acum, mulți dintre cei care pornesc la drum împreună, bagă actele la starea civilă și uită de nuntirea în fața lui Dumnezeu. Lucrurile sunt cumva cu susul în jos, slujbele la biserică fie lipsesc cu desăvârșire, fie sunt scurte și formale, iar petrecerile somptuoase, îmbelșugate, cu rezervarea restaurantului cu un an sau doi înainte au devenit centrul ritualului nunții.

Crucea în opt colțuri ce evocă răstignirea

Femeile intră întotdeauna în biserică cu capul acoperit, în semn de respect și pioșenie. În biserică, închinarea, mătăniile se bat pe niște pernuțe numite podrușnic, pentru ca podeaua să nu fie atinsă direct.

Simbolul central al credinței de rit vechi este crucea în opt colțuri. Părintele Vasile Gălușcă, parohul Bisericii Sfinții Petru și Pavel din Piatra Neamț, ne explică de ce arată astfel crucea lipovenească și care este simbolistica ei.

Aceasta respectă cele 12 evanghelii. La patimile lui Hristos, pentru a-l batjocori, romanii i-au pus deasupra capului, pe crucea pe care era răstignit, o plăcuță în limba aramaică veche și în latină pe care scria: „Isus Nazariteanul, regele iudeilor”, aceasta este reconstituită în partea de sus a crucii. Urmează crucea clasică, care simbolizează răstignirea în sine și partea de jos, crucea înclinată legată de cei doi tâlhari care au fost de o parte și de alta al lui Hristos atunci când a fost răstignit pe cruce. Unul dintre ei, care l-a batjocorit pe Isus, a ajuns în iad și este reprezentat de partea înclinată în jos. Celălalt, care, în ciuda chinurilor, nu și-a pierdut credința şi i-a spus: „Doamne, pomenește-mă în Împărăția Ta!”, iar Isus i-a răspuns: „Adevăr îți spun căci astăzi vei fi cu mine în Împărăția Mea!”, este cel despre care se spune că a ajuns în rai și este simbolizat de partea care este mai ridicată.

Tradiții culinare – lapșa, jarkovlea și vareniki

Tradițiile se păstrează în comunitatea lipovenească, pe lângă partea de credință, legată de slujbă și biserică, în costumele tradiționale, dar mai ales în rețetele culinare vechi: lapșa, vareniki și jarkovlea, toate legate de sărbătorile de iarnă.

Lapșa este supa de pasăre cu tăiței făcuți în casă, una dintre deliciile la care rușii lipoveni nu vor renunța niciodată. Vareniki sunt desertul lipovenesc, colțunașii cu brânză dulce care în post se fac cu varză călită. Jarkovlea, mâncarea de friptură de porc și castraveți murați cu ceapă, mâncată de obicei cu mămăliguță, nu poate lipsi de pe masa de sărbătoare a lipovenilor, așa cum nu lipsesc sarmalele de pe mesele românilor. Cele trei feluri de mâncare tradițională au rămas temelia culinară a sărbătorilor de iarnă. Înainte de a intra în postul Crăciunului toate gospodinele spălau și fierbeau toate oalele și ustensilele din bucătărie cu leșie, ca să nu spurce mâncarea de post.

Înainte de Paște, toată casa era dereticată, curățată, văruită și spălată, iar membrii familiei își înnoiau hainele, pe care le purtau de sărbători ca semn al reînnoirii naturii și întregii firi. Acum acest obicei al hainelor noi se mai păstrează doar la copii în unele familii. Cu văruitul mai rar, de când au apărut varurile lavabile cu ioni de argint sau tapeturile mai greu de înlocuit.

Femeile poartă rubaşcă, o cămaşă largă înflorată sau uni, cu două rânduri de fuste largi, numite iubcă. Pe cap poartă cipcik (bonetă) sau salic (basma de caşmir). Bărbații poartă rubașcă prinsă în talie cu un pois (cordon) care delimitează partea curată trupește de cea murdară (partea de jos), stani sau briuchi (pantaloni croiți într-un anume fel care se bagă în cizme) și pe deasupra pinjac (haină). Pe cap bărbații purtau pălării mari sau căciuli de astrahan, în funcție de anotimp, obicei pierdut din păcate.

Angela Croitoru

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 538, săptămâna 26 mai – 1 iunie.