Călătoria noastră în jurul muntelui Ceahlău se apropie de sfârşit. Bisericuţele ţărăneşti din munţii Neamţului s-au dezvăluit cu toată frumuseţea lor. Turistul şi pelerinul ce vine la muntele Ceahlău este invitat să se abată şi pe văile lăturalnice unde sunt aceste biserici. Căci acolo şi-au găsit ele locul în vechime, ferite de primejdiile aduse în special de îndelungatele războaie austro-ruso-turce. Nu va fi dezamăgit: are parte de artă, poveste şi istorie.
Biserica de lemn „Sf. Ana” din satul Schit, comuna Ceahlău
În cimitirul satului Ceahlău s-a ridicat în jurul anului 1830 biserica de lemn „Sf. Ana”, o construcţie foarte interesantă din punct de vedere arhitectural, cu multe elemente care o individualizează. Se presupune că biserica s-a construit în urma dezafectării „Schitişorului” şi întemeierea este descrisă în pomelnicul ctitoricesc, pe locul unei construcţii mai vechi. Aflăm că s-a ridicat în timpul lui Veniamin Costache, mitropolit al Moldovei, iar „igumen al mănăstirii Pionul era Gavril” şi preoţi ai noului lăcaş erau Grigorie şi Teodor. Construcţia s-a încheiat la 1830 şi sunt amintite eforturile lui “erei Theodor care a dat 100 de lei şi au fost alergătoriu şi ostenitoriu de când s-a început zidirea temeliei bisericii”. Semnatarul pomelnicului era „erei Grigorie”.
Biserica este realizată din bârne care se îmbină „în coadă de rândunică”, exceptând absida altarului unde îmbinarea se face prin suprapunere, după o prealabilă „tăiere la jumătate” a grinzilor. Planul este cruciform, cu un pridvor cu perete drept adăugat la vest şi cu intrarea pe latura de nord (şi nu la sud cum se procedează de regulă).
Acoperişul de şiţă prezintă o frântură perimetrală de pantă pentru a asigura scurgerea rapidă a apei, iar clopotniţa de zid este separată, străjuind intrarea în incintă. În mod cu totul neobişnuit, şi cazul pare unic în această parte a Moldovei, naosul cu absidele laterale dreptunghiulare prezintă un dublu decros, iar absida altarului este rotunjită, având formă semicirculară.
Pridvorul închis, cu tavan drept, căptuşit cu scânduri, comunică printr-o uşă cu pronaosul, acesta fiind şi el separat de naos printr-un perete cu o largă deschidere în arcadă. Deosebit de interesant este şi sistemul de boltire al acestei biserici. Pronaosul este acoperit cu o boltă în plan octogonal, trecerea de la planul dreptunghiular la cel pătrat realizându-se prin bârne suprapuse pe laturile de nord şi sud, iar trecerea de la planul pătrat la cel octogonal fiind asigurată prin trompe de colţ. Naosul prezintă o boltă din fâşii curbe pe plan dreptunghiular, supraînălţată cu o boltă din fâşii curbe, racordarea între cele două sisteme de boltire făcându-se tot prin intermediul unor trompe de colţ. În sfârşit, altarul are o boltă din fâşii curbe pe plan hexagonal. Iconostasul are trăsături stilistice care îl încadrează mai degrabă veacului al XVIII-lea decât secolului al XIX-lea. Biserica „Sf. Ana” din Ceahlău se numără printre puţinele biserici de lemn din Moldova care a avut pictură interioară. Aceasta s-a realizat direct pe scândura ce căptuşeşte pronaosul, iar în altar pereţii au fost afost acoperiţi de o pânză, peste care s-a aplicat pictura. Biserica este unul dintre cele mai frumoase monumente de arhitectură ţărănească de pe valea Bistriţei şi astăzi se află în cadrul unui ansamblu bisericesc în centrul comunei Ceahlău.
Biserica fostului Schit Schitişorul
„Schitişor” i se spunea unei mici bisericuţe ce se afla la nici un km mai la vale de Mănăstirea Pionul de care a ţinut din vechime. S-a considerat că s-a ridicat la sfârşitul secolului al XVII-lea, când boierii Cantacuzini au început să facă din Mănăstirea Pionul o cetate şi un loc de refugiu. O tradiţie locală spunea că biserica a fost construită pe temeliile uneia mai vechi care a ars; numele ei a fost la început „Schitul din Poiană”.
Documente despre „Schitişor” nu sunt şi înţelegem aceasta prin faptul că depindea de mult mai însemnatul Schit Hangul sau Pionul şi avea o importanţă redusă şi un sobor mic. Se prea poate că aici se retrăgeau călugării de la Pionul când mănăstirea şi curtea întărită era implicată în evenimente politice şi militare. Cercetările arheologice efectuate în anii 1956-1957 arată un nivel de locuire din secolul al XVII-lea şi, de asemenea, mai multe morminte de călugări şi călugăriţe din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu inventar modest.
După anul 1844, când cnejii au avut câştig de cauză în procesele intentate mănăstirii, maicile care fuseseră aduse aici de la Mănăstirea Văratic, au fost scoase din biserică şi din chilii. Cu primul avut pe care l-au luat, s-au oprit la Schitişor, unde nu pentru mult timp a fost schit de maice. După risipirea soborului de maici a devenit o biserică parohială, până în 1965. În acel an, bisericuţa a fost mutată pe Pârâul Mare, unde se află şi în prezent. Din când în când, se ţineau slujbe şi aici, iar din 2013 a devenit biserică de sine-stătătoare şi un preot a fost numit aici.
Biserica de lemn din Bicazu Ardelean
Pe valea Bicazului, în comuna Bicazu Ardelean, se păstrează Biserica de lemn „Sf. Dumitru” de la Valea Bradului. Se crede că ar fi fost construită la 1692, dar nu s-a aflat nici un document sigur, iar arhitectura sa nu o arată ca fiind din această perioadă. Specialiştii au opinat că a fost ridicată la începutul secolului XIX, fiind de aceeaşi factură cu bisericile de tip Răpciune: Farcaşa, Galu, biserica veche de lemn din Tulgheş.
Este o foarte reuşită creaţie a arhitecturii populare în lemn, cu un plan trilobat şi abside bine conturate, de formă poligonală. Pereţii din bârne aparente se ridică pe un soclu tencuit, iar pronaosul prezintă la exterior tot o formă poligonală. Pe latura de sud, intrarea este protejată de un pridvor închis, iar acoperişul este străpuns de o turlă situată deasupra pronaosului, întărind impresia de supleţe şi eleganţă pe care o degajă întreaga construcţie. Pronaosul prezintă un planşeu de grinzi aparente, iar naosul este acoperit cu o boltă în fâşii curbe pe plan octogonal. În ceea ce priveşte altarul, acesta este acoperit de o ingenioasă boltă semicilindrică, racordată cu fâşii curbe şi nervuri aparente.
Construită în 1829, biserica de lemn de la Valea Bradului pune în evidenţă preocuparea obştei săteşti de aici şi a meşterilor care au ridicat-o pentru înfrumuseţarea edificiului. Mărturie stau ornamentele sculpturale de pe ancadramente şi de pe stâlpii pridvorului, precum şi pictura ce se mai păstrează în interior.
Biserica de lemn din Boboteni
Documentar, despre această biserică aflăm pe o însemnare: „Acest Ceaslov s-au dat de mine stariţul iromonah Daniil bisericii din Fundul Hangului unde să prăznuieşte sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ca să fie pentru slujba bisericii… Anul 1854 iunie 12, monastirea Durău”. Data 1855, înscrisă un an mai târziu pe icoana împărătească a Maicii Domnului, aminteşte probabil de sfinţirea noului lăcaş.
Catapeteasma cu icoanele datează din 1855-1857. Astăzi exteriorul bisericii şi acoperişul nu mai sunt cele originale. Clădirea nu se deosebeşte de acestea prin elementele de plan. Ceea ce dă bisericii din Boboteni un caracter original sunt cele trei turle masive, de dimensiune inegale, care se înalţă (în ordinea mărimii) pe naos, pronaos şi altar. Turlele, înşirate pe coama acoperişului, după tipul foarte răspândit în regiunea vecină, nu răspund în interior. Forma lor complicată, rezultând din supraînălţarea turlei propriu-zise cu o a doua turlă în miniatură, precum şi din înmulţirea streşinilor, vădeşte o influenţă ruteană.
Biserica, cu anexele ei – gardul de bârne cu straşină de şindrilă, poartă de intrare, fântâna monumentală, clopotniţa cu acoperiş în formă de bulb (iarăşi o influenţă ruteană), după care urmează trapeza de 15 metri lungime – toate îmbrăcate de sus până jos cu şindrilă ca de nişte solzi, cu crucile ornamentate pe ele, alcătuiesc un ansamblu masiv de arhitectură de lemn cu caracter rustic pronunţat, dominând în mod pitoresc casele din jur.
Încheiem periplul nostru cu câteva mici concluzii. Pe cursul mijlociu al Bistriţei, numit simbolic Valea Muntelui, comunităţile însemnate cu locuiri permanente s-au format în cea de-a doua jumătate a veacului al XVIII-lea pe moşii mănăstireşti sau boiereşti. O dovadă a acestor întemeieri sunt şi bisericile ţărăneşti ridicate, unele pe locul altor lăcaşe mai vechi, dar nu anterioare veacului al XVIII-lea.
Bisericile de pe cursul mijlociu al Văii Bistriţei au avut ca prototip-reper lăcaşul de cult de la Răpciuni, aflată în prezent la Muzeul Satului din Bucureşti, meşterii ridicând bisericuţe asemănătoare la Broşteni, Bicazu Ardelean, Galu, Farcaşa, Grinţieş sau Tulgheş. Constructorii nu sunt ştiuţi, dar pictorii sunt, în mare parte, cunoscuţi, semnând pomelnice ctitoriceşti sau icoane. Bisericile sunt de lemn, excepţie făcând biserica de zid de la Coroiu şi cea de la Bicaz, ridicate şi ele pe locul unor vechi aşezăminte de lemn. Bisericile sunt deosebite prin meleul arhitectural moldovenesc şi ardelenesc, dată fiind situarea, dar şi faptul că în perioada în care s-au ridicat se înmulţiseră în sate familiile de „ungureni” pe care îi găsim în pomelnice sau în catagrafii, cu porecle sau cu nume. Ctitorii sunt săteni, preoţi şi, rareori, boieri sau arendaşi. Bisericile arată puterea economică a comunităţilor, creşterea demografică şi dorinţa de frumos.
Îmbinarea bârnelor este realizată cu măiestrie, draniţa are forme frumoase şi completează pereţii de lemn, sculpturile şi traforurile arată migală, specializare şi experienţă din partea meşterilor. Deşi mici ca dimensiuni, armonia şi proporţionalitatea le transformă în adevărate capodopere ale artei populare şi cele mai multe dintre ele sunt şi monumente istorice. Cărora însă nu li se acordă atenţia şi grija pe care o merită şi acest articol devine o pledoarie pentru aceste biserici ţărăneşti cu valoare istorică, artistică şi, totodată, de mare importanţă pentru turismul cultural.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
