Mănăstirea Bistrița în veacul său de aur, subiect de conferință și dezbateri

Nu rețin când s-a întâmplat pe la noi ca un arheolog să-și prezinte într-o conferință publică, rezultatelor propriilor cercetări științifice. Cel puțin, nu în ultimul deceniu, publicul nostru fiind exclus – într-un mod cât se poate de nedrept – dintr-un forum ce tinde să îmbrace o mască elitist-academică, peste ceea ce, de multe ori, se rezumă la trufie, nepricepere în comunicarea publică, irosirea banului public.

Cele câteva reuniuni profesionale anuale ce au loc în județul nostru, cum sunt Sesiunea de la Complexul Muzeal ori simpozioanele de la Mănăstirile Secu și Pângărați, nu acoperă decât într-o mică măsură interesul publicului față de un obiectiv anume, în limitele unei prezentări înghesuite în 15-20 minute.

O conferință publică presupune o interacțiune directă, neîngrădită, a cercetătorului cu publicul, un interval de exclusivitate și interacțiune, cu valoare informativ-educativă indiscutabilă. Asemenea evenimente se întâmplă adesea în centrele universitare, acolo unde există și publicul avid sau – haideți să-i zicem – interesat de dezbatere și noutăți academice.

De aceea, conferința arheologului dr. Adrian Andrei Rusu, din 14 noiembrie 2024 reprezintă – pentru mediul arheologilor din județul Neamț – un soi de rara avis, al cărui putere de exemplu sperăm să o îndesească în peisajul nostru. Pentru că, de rând cu rezultatele cercetărilor arheologice de la Mănăstirea Bistrița, suntem la fel de mult interesați de alte câteva cercetări în monumente istorice de referință ale județului nostru, cum ar fi cele de la Cetatea Neamțului, Curtea Domnească, Mănăstirea Tazlău, Mănăstirea Văratic, Spitalul Unificat de la Roman, Mănăstirea Secu, Mănăstirea Pângărați, Schitul Nifon Vechi sau Mănăstirea Sihăstria. Ca să rămânem ancorați în timp și spațiu, deși binevenite sunt și prezentarea celorlalte cercetări tratate și finanțate din bugetul public drept priorități. Cel puțin, sala plină a Bibliotecii Județene ”G. T. Kirileanu” – care a găzduit evenimentul – asigură sustenabilitate unor asemenea pretenții.

Subiectul conferinței, așa cum am fost anunțați prin afiș, se circumscrie Mănăstirii Bistrița, ”în veacul său de aur” la care se adaugă o precizare ”cultura materială a Moldovei în secolul al XV-lea”. Ca să fiu nițel cârcotaș, va trebui să remarc faptul că nu avem vreo mențiune documentară, epigrafică, narativă a entității statale medievale denumită ”Moldova”, spațiul dintre Carpați și Nistru fiind menționat constant, chiar și pe monede, ”Țara Moldovei”. O chestiune de ”bucătărie” dar care constituie tot atâtea indicii de îndemânare terminologică-conceptuală, precum folosirea denumirii de ”literă” (specific semnelor grafice din alfabetul latin) – în cursul prezentării -, pentru ceea ce tehnic se cheamă ”buchie” ori ”slovă” (atunci când ne referim la însemnele izvodite de Kiril și Metodie).

Începută în 2017, cercetarea arheologică de la Mănăstirea Bistrița – cu sprijinul și implicarea atât de prețioase ale părintelui stareț, arhim. Luca Diaconu – s-au recuperat o mulțime de informații – probe, într-un trist dezechilibru cu cercetările anterioare întreprinse de arheologii Lia și Adrian Bătrâna, atât de parcimonioase în dezvăluiri. Abundența și diversitatea de materiale, prezentate succint de prof. Adrian Andrei Rusu, ne pune în fața unei investiții domnești de primă importanță cu reconstituiri de detalii arhitectonice dar și a unor demersuri vădite – nerecunoscute până în prezent – de organizare a unui atelier de ceramică de lux și poate a unuia de cahle (teracotă).

Prezentarea a debutat cu câteva observații legate de evoluția ansamblului Mănăstirii Bistrița în secolul XV, în special, o comparație între ctitoria lui Alexandru cel Bun și intervențiile din vremea lui Ștefan cel Mare. Prefaceri și adaosuri fixate în teren, dar întrucâtva încă rămase suspendate la capitolul cronologie. Dintru început, sare în evidență amplasamentul unui aghiazmatar – identificat după câteva detalii lapidare reconstituite – și fixat de dl. Rusu în dreptul fațadei de vest a bisericii inițiale, compusă din altar și naos, într-un sector în care știm sigur că în perioada 2017-2024 nu s-a deschis nici o secțiune arheologică!

Nu am primit suficiente argumente care să convingă despre corecta identificare a unui turn abandonat în etapa de construcție, întrucâtva repetând modelul de la Cetatea Șcheia, ”experimente” mult prea costisitoare dacă ne raportăm la epocă. Fundațiile descoperite și dezvelite în partea dreaptă a turnului de acces, pot sta foarte bine și mărturie pentru un turn inițial funcțional și apoi, demantelat. Avem o mulțime de exemple de extragere a pietrei de pe construcții vechi și refolosire pentru alte obiective, numai pe raza actualului județ Neamț avem cazuri documentate la Cetatea Neamț ce a servit drept carieră pentru fântânile și grajdurile târgoveților de la poale, la Cetatea de la Gâdinți care a ”livrat” piatra pentru construirea Conacului Bogdan și a Bisericii Sf. Dumitru, din apropiere și atâtea altele!

Mai sunt necesare clarificări legate de localizarea sursei de alimentare cu apă a conductei, dar și a spațiilor de locuire a personalului monahal, omis în economia dezbaterii. Subiectul valului cu palisadă găsit în dreptul altarului pare întrucâtva nejustificat redus în amploare, la un simplu gard de protecție contra fiarelor, deși îl vedem clar întrerupt și dispărut în amestecul intervențiilor moderne. Când s-a ridicat, cărui complex a fost destinat, când și din ce rațiuni a fost scos din funcțiune?

Trebuie să subliniez totuși că la Mănăstirea Bistrița s-a întâlnit arheologul potrivit la locul potrivit, cu o atenție nemaiîntâlnită față de detalii, orice piatră este întoarsă pe toate părțile ca să-și dezvăluie informația istorică. Orice bun/fragment material înmagazinează o memorie istorică pe care domnul Adrian Andrei Rusu reușește să o extragă și să o prezinte într-un set de dovezi noi, privind strânsele conexiuni ale Țării Moldovei cu vecinii, în special fiind făcute referiri la Transilvania și lumea germană. Deși le omite în dezbatere, trebuie spus că legăturile cu Veneția, trădate – printre altele – și de sticlărie vin în bună măsură de pe mare, printr-o filieră bizantină, Republica Lagunelor însăși fiind, până la Renaștere, puternic înrâurită de influențele Constantinopolului. Cantitatea impresionantă a oaselor de pește găsită în săpăturile de la Mănăstirea Bistrița ar trebui să impună o analiză care să stabilească speciile, având bănuieli legate de carele de pește (cod) pe care călugării bistrițeni – de rând cu alți monahi – aveau dreptul să le aducă periodic de la Chilia ori de la Cetatea Albă. Este de presupus că pe lângă pește se transportau și alte mărfuri dar și idei.

Oarecare reacții printre monahii prezenți – în special – au fost generate de concluzia că mormântul identificat a fi al lui Alexandru cel Bun, este de fapt al unui alt Alexandru, fiu al lui Ștefan cel Mare, dovada fiind stofa găsită, databilă la finele sec. XV, dar și patul de fier, regăsit doar în mormântul marelui voievod de la Putna. Acum, unde-i lege, nu-i tocmeală și probele înclină în această direcție și sperăm că undeva în interiorul bisericii se păstrează încă neatins mormântul lui Alexandru cel Bun.

Nu știu iarăși, în ce măsură, s-ar putea identifica cert sursa de proveniență a modelelor pentru atelierul ceramic de la Mănăstirea Bistrița, așa cum a insistat părintele arhim. Luca Diaconu. Multe dintre decoruri lasă loc propriei interpretări a artistului, dar fără îndoială suntem în fața unui stil ceramic – nu doar bulgăresc – ci comun întregului spațiu circum-pontic, în intervalul sec. XIV-XV.

O conferință vie, plină de informații, idei, adunând un public pestriț în interese, monahi, arheologi, arhitecți, ingineri-constructori, specialiști în domeniul patrimoniului cultural, juriști sau preocupări străine domeniului. Din păcate, s-a resimțit lipsa în sală a profesorilor de istorie și nici diriguitori de județ nu ne-a fost dat să întâlnim.

Dr. Vitalie JOSANU