Principesa Elena Cuza - Elena Doamna de la Piatra-Neamţ

Elena Cuza, cunoscută de omul de rând din Piatra-Neamţ şi nu numai ca Elena Doamna, a fost descendentă a marii familii Rosetti şi a rămas în istorie ca soţia domnitorului „Unirii” – Alexandru Ioan Cuza, o femeie văzută de contemporanii ei ca o adevărată sfântă.

S-a născut la Iaşi la 17 iunie 1825, fiind fiica postelnicului Iordache Rosetti-Solescu (1796-1846) și a Ecaterinei Rosetti-Solescu (Catinca), fiind nepoată a logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și a boierilor cărturari Constantin și Alexandru Sturdza.

A copilărit la moșia părinților de la Solești, în Vaslui, împreună cu cei trei frați: Constantin, Dumitru și Theodor și de o soră, Zoe. Ca şi celelalte fiice de mari boieri, a primit o educaţie aleasă în cadrul familiei și apoi continuată prin studii particulare cu guvernante și profesori străini. A făcut pasul spre protipendada ieşeană în 1840 şi astfel îl cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza, cu care se va căsători înainte de a împlini 19 ani, la 30 aprilie 1844. După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza la Galați.

Contemporanii remarcau caracterele diferite şi chiar antagonice ale tinerilor soţi: Elena, retrasă, cumpătată, stângace, timidă, fără încredere în forțele proprii, iar Cuza era cu totul altfel, cu certe calităţi, dar nestatornic şi infidel, cartofor şi fumător înrăit.

În 1848, tânărul şi entuziastul Cuza a participat activ la mișcarea revoluționară din Moldova şi a fost arestat. Soţia sa, timidă și introvertită, a dovedit o extraordinară hotărâre, eliberându-şi soţul, cu sprijin obţinut de la consulul britanic Cuningham. Cei doi soţi au plecat în exil la Viena, revenind un an mai târziu, în timpul domniei lui Grigore Ghica.

La 1859, Unirea Principatelor Române a fost strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, ales domn în ambele principate, iar Elena Cuza devenea Prima Doamnă a ţării ce s-a numit de la 1862 – România. La cererea soțului, pentru a nu se expune intrigilor, ea a plecat în 1860 la Paris. În acest timp, în viaţa lui Cuza a intrat Maria Obrenovici, mama viitorului principe al Serbiei, Milan şi aventurile celor doi amanţi, naşterea a doi copii, au contribuit la denigrarea domnitorului ce-şi făcea tot mai mulţi duşmani.

În 1862, Elena Cuza a revenit în ţară, contribuind la adoptarea Legii instrucțiunii publice, atrăgând atenţia asupra situației precare a țărănimii, fiind o susținătoare activă a reformei agrare. A susţinut energic construirea unor clădiri care să ofere adăpost și educație copiilor orfani, abandonați sau fără posibilități materiale. La 18 iulie 1862, s-a înfiinţat Azilul „Elena Doamna”, pentru a cărui construire Elena Cuza a dăruit „suma de 1.000 de galbeni din caseta sa particulară”. A fost, considerăm îndrituiţi, prima mare acţiune cu caracter umanitar din țara noastră. Elena Cuza a lucrat, mai apoi, la Iași, chiar şi ca infirmieră la spitalul „Caritatea”.

Pentru a obţine fondurile necesare, a organizat sau patronat numeroase baluri de caritate, a oferit dineuri, a promovat în societatea românească convingerile sale despre rolul femeii în societate.

Elena Cuza a suferit, însă, enorm: nu a putut oferi lui Cuza un principe moştenitor, dar nu s-a sfiit în a adopta pe cei doi fii ai soţului său, rezultaţi din relaţia acestuia cu Maria Obrenovici: Alexandru Ioan Cuza și Dimitrie Cuza, acordându-le întreaga sa atenție, supraveghind educația lor, oferindu-le o afecțiune maternă deosebită. Şi-a crescut, de asemenea, şi nepoţii, după moartea surorii sale, Zoe Lambrino.

Regimul autoritar instituit de Alexandru Ioan Cuza după lovitura de stat din 2 mai 1864, a reuşit să-i facă duşmani ai domniei pe liberali radicali, care s-au unit cu conservatorii, într-o „monstruoasă coaliţie”. În urma unei „lovituri de palat”, Cuza a fost silit să abdice la 11 februarie 1866 şi a părăsit ţara prin Braşov spre Viena.

Organizatorii loviturii de palat au încercat, pentru a şubrezi imaginea şi aşa şubrezită, să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici, cu complicitatea acesteia, se pare, dar nu au îndrăznit să deranjeze apartamentul Elenei Cuza şi camerele copiilor…

Alexandru Ioan Cuza avea să-şi petreacă restul vieții în exil, locuind la Paris, Viena și Wiesbaden. Elena Cuza l-a însoţit, împărţind greutăţile exilului, în ciuda faptului că acesta continua să-şi ofere întâlniri amoroase cu amanta prin diverse hoteluri. A fost alături de soţul ce-o înşelase de atâtea ori până în ultima perioadă a vieţii lui, îngrijindu-l cât a fost bolnav.

Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 15 mai 1873, la Hotelul “Europa” din Heidelberg, la vârsta de 53 ani, ca urmare a agravării unei boli mai vechi, astm, coroborată cu tulburări ale ficatului și ale inimii. Soţia sa, Elena, se afla la căpătâiul său, în vreme ce Maria Obrenovici, amanta şi mama celor doi copii ai săi, lua parte la un bal, la Viena, ca doamnă de onoare a împărătesei Augusta, soţia Kaiserului german Wilhelm I.

După moartea lui Alexandru Ioan Cuza, doamna a hotărât să se mute la Piatra Neamț. În 1895 a început construcția unei case, pe strada Ștefan cel Mare, numărul 39. Casa era discretă, având deschiderea spre aleea de acces. Casa a fost finalizată în 1899, dar doamna Elena nu s-a bucurat prea mult de ea. În 1901, a plecat la Geneva la nepoata sa, Elena Lambrino şi a oferit casa fratelui său, Dimitrie-Gheorghe Rosetti, acesta vânzând-o unui negustor din Piatra-Neamț, Vasile Caludi, mai apoi fiind lăsată moștenire fiicei sale, Martha Vorel, soția farmacistului pietrean Constantin Vorel.

De la Geneva, Doamna Elena s-a reîntors la Piatra-Neamț, locuind între anii 1904 și 1909 cu servitoarea sa într-o casă mică și modestă, tot pe Strada Ștefan cel Mare, la numărul 55, închiriată de la inginerul Bacalu.

Nicolae Iorga a sosit special în oraş la 24 ianuarie 1909, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la Unirea Principatelor, alături de o delegație a Ligii Culturale din Iași. I s-au alăturat o mulțime de pietreni, dar nu numai, care au sosit să aducă un omagiu celei care a fost „Doamna Unirii”. Nicolae Iorga remarca modestia locuinţei Elenei Cuza: „În acea odăiță neagră, în care se deslușea fundul unui fotoliu, într-o săracă rochie de doliu veșnic, supt un cauc de călugăriță, acoperit cu un văl simplu de lână, o figură măruntă săpată fin în fildeș palid – în odaia aceea era o viață care știa, cetea, afla, care unea amintirea întreagă a trecutului cu conștiința desăvârșită a celor de astăzi, era o cugetare singură și cuminte, era o inimă care bătea pentru tot ce e nobil și ochii în care nu secase izvorul lacrimilor acelora care țin vii durerile cele mari, ascunse de lume, pe care ele n-o privesc”. I s-au adus omagii din toate colţurile ţării şi a mulţumit tuturor „în numele domnului Alexandru Ioan Cuza”.

S-a bucurat de simpatia împăratului Napoleon al III-lea şi a împărătesei Eugenia şi a altor prieteni apropiaţi ai soţului ei, care au respectat-o pentru apostolatul ei şi devotamentul pentru soţul ei şi chiar a regelui Carol şi a prinţilor moştenitori Ferdinand şi Maria.

În ultimii ani din viaţă nu a mai acordat mare atenţie ţinutei, hainelor, bijuteriilor, banii ei fiind îndreptaţi către acte de caritate în oraşul de sub Pietricica şi nu numai. A ajutat numeroşi nevoiași din oraş şi a dat bani pentru copiii cu aplecare spre carte şi care nu aveau cele necesare şi celor suferinzi, bolnavi şi săraci. A contribuit la dotarea spitalul local de atunci cu instrumentarul chirurgical necesar. Și-a vândut chiar și cavoul de la Mănăstirea Bistrița lui Nicu Albu, primarul de atunci al oraşului pentru a obţine fondurile necesare.

Şi-a dorit ca la moartea sa slujba să fie ţinută de un singur preot, fără fast, fără funeralii naţionale, oamenii de rând, nevoiaşii, să fie cei care îşi luau rămas bun de la ea. La 2 aprilie 1909, Elena Cuza a părăsit toate cele pământeşti. A fost înmormântată la Solești, judeţul Vaslui, locul copilăriei sale de care a fost foarte legată.

Pietrenii i-au purtat vie memoria şi peste ani, astfel Centrul Școlar de Plasament Piatra-Neamț poartă numele său, „Elena Doamna”, iar Școala Gimnazială din Bulevardul Decebal, pe care lumea a ştiut-o ca Şcoala Gimnazială nr. 4, se numește astăzi Şcoala Gimnazială ”Elena Cuza”.

Prof. dr. Daniel DIEACONU