
Se spune că Jules Rimet l-a întâlnit pe principele Carol la Paris, unde acesta se afla după renunţarea la tron din 1926 pe motive… matrimoniale. Plănuia „restauraţia” şi a promis şefului FIFA participarea României. Şi s-au întâmplat şi una şi cealaltă: Carol devine rege şi România merge în America de Sud, regele ocupându-se personal de alegerea echipei (sic!) şi de învoirea fotbaliştilor (să mai aibă servicii când se vor întoarce). Doar Rudi Wetzer, căpitanul echipei, era fotbalist profesionist. O selecţionată română multietnică: români, evrei, unguri sau germani. Două meciuri a jucat România: o victorie cu Peru şi o înfrângere cu Uruguay. La primul meci au fost 300 de spectatori (un record ce considerăm că nu va fi bătut niciodată!), la al doilea 80.000.

Ioan Chirilă scria cartea „Şi noi am fost pe Conte Verde. De la Jules Verne la Jules Rimet (Autobiografie sentimentală)”, apărută la Editura Sport-Turism, Bucureşti, în 1983. Nota despre artizanii primei participări româneşti la un campionat mondial: „Cinci oameni tineri – Octav Luchide în primul rînd, Paul Nedelcovici, Costel Rădulescu (managerul echipei) Nae Lucescu (trezorierul unei formații care avea în buzunar doar biletele de drum, plecând într-un necunoscut pe care austriacul Hugo Meisl l-a respins) și un gazetar, Bică Bellis, împreună cu 15 jucători, s-au îmbarcat la Genova, pentru o traversare cu nimic mai simplă decât a lui Cristofor Columb, genovezul…”
Ioan Chirilă a publicat jurnalul descoperit al căpitanului României din 1930: Rudi Wetzer, din care prezentăm un scurt fragment despre meciul cu Peru. Oare aşa să fi scris Wetzer sau să fi intervenit şi Vania Chirilă?!
„14 iulie. Am învins! Am învins! România-Peru 3-1!
Ce zi teribilă! E aproape miezul nopţii. Sunt frânt. Abia acum s-a făcut puțină linişte. Au plecat reporterii. Au plecat copiii vânători de autografe.
Am învins! Şi totuşi, nu mă pot bucura din plin. Steiner e la spital. Singur. Dublă fractură. Stanciu are piciorul în atele, cu rotula sărită. În toate camerele băieţilor miroase a spirt și a iod. Pe noptiere – vase cu apă de plumb. Am devenit infirmieră. Schimb comprese. Parcă e un spital de campanie. Am jucat pe stadionul Pocitos. Cu cinci minute înainte de începerea jocului, un autobuz s-a oprit în fața tribunei principale. Din autobuz au coborît cei 25 de jucători ai Uruguay-ului. Echipa celestă. Aşa i se spune aici. Au venit să ne vadă. Dar toate emoțiile noastre s-au topit chiar în primul minut de joc. După câteva pase am primit mingea şi l-am deschis direct pe Deșu, care a driblat un adversar şi a tras formidabil, de la 30 de metri, Când a văzut mingea în plasă, portarul peruvian Valdivieso s-a prăbuşit la pământ şi a început să bată gazonul cu pumnii. Stadionul a amuțit. Aşa am putut auzi aplauzele belgienilor, singurii noştri susţinători… Ce-o fi făcând acum bietul Steiner? După numai zece minute de joc, Souza i-a rupt piciorul, sărind pe el ca într-o groapă cu nisip. Apoi au venit minutele acelea îngrozitoare. Brancardierii. Maşina Salvării. Sirena.
Cum s-o fi simțind Stanciu?
După alte zece minute, talpa lui Alberto De Negri i-a deplasat rotula. Aşa a început calvarul. Am jucat în nouă până la pauză. Am rotit toată echipa, ca să astupăm găurile. Vogl a trecut fundaș dreapta, în locul lui Steiner, Rafinschi a devenit half centru, iar Deşu – mijlocaș dreapta. Peruvienii s-au aruncat în atac, în stil sud-american, secerând totul în cale. Arbitrul chilian Warken n-a mai fluierat nimic. Atunci, Rafi a intrat imediat în atmosferă, dinte pentru dinte. Pauza a fost tristă. Steiner era la spital. În vestiar, doctorii se luptau să potrivească rotula lui Stanciu. Fălcile lui zvâcneau de durere.

Nu-mi vine să cred. E gol! Victorie!! Dar brancardierii care îl poartă pe Stanciu în afara terenului ne trezesc la realitate. Mai sunt aproape 15 minute de joc. Minute lungi. Dar ceva îmi spune, totuşi, că peruvienii se simt învinşi. Iar când o echipă simte asta…
Cu cinci minute înainte de sfârşit, Barbu – un’ ţi-e pălăria, Barbule? – îl găseşte printre pe Covaci şi… 3-1. Nici noi şi nici peruvienii nu mai ştim prea bine ce se întâmplă pe teren. Într-un târziu, ca din altă lume, se aude fluierul izbăvitor al lui Warken”. (D. DIEACONU)




