Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza – domnitorul care a pus în mișcare modernizarea statului român și care, în plin efort reformator, a fost înlăturat prin trădarea unor colaboratori – s-a fixat, aproape unanim, în manuale și în memoria publică. Privit de la distanță, ansamblul său legislativ pare începutul organizării moderne a României: instituții, administrație, reguli și o direcție occidentală asumată.

În anii imediat următori unirii Moldovei cu Țara Românească, însă, reformele nu au fost întâmpinate doar cu aplauze. Multe dintre ele au stârnit dispute aprinse, au produs adversari puternici și au fisurat vechi echilibre sociale. Dintre toate, Legea secularizării averilor mănăstirești, adoptată în decembrie 1863, rămâne poate cea mai discutată: o măsură considerată de unii necesară pentru consolidarea statului și de alții un atac la adresa Bisericii și a tradiției. Și care și astăzi are consecințe – Biserica o folosește de fiecare dată când justifică anumite facilități sau avantaje de care beneficiază sau pe care le revendică.

De aici pornește și o întrebare care revine periodic: cum a reușit Cuza să rămână, în mentalul colectiv, o figură preponderent pozitivă, deși a intrat în conflict cu interese majore și a răsturnat fundamente vechi ale organizării? În spațiul public au circulat, de-a lungul timpului, explicații și scenarii: de la ideea că aura sa ar fi fost „fabricată” de cercuri influente ale epocii, până la ipoteza că, în secolul XX, regimul comunist ar fi preferat să folosească imaginea unui „domnitor reformator” ca simbol național convenabil. Indiferent de interpretări, un lucru e cert: secularizarea a fost un moment de cotitură, iar efectele ei se văd și astăzi în felul în care funcționează relația dintre stat și culte.

 Ce a însemnat, concret, secularizarea

Textul legii din 1863 consfințea un principiu tranșant: „toate averile mănăstirești din România sunt și rămân ale Statului”. Prin această decizie, statul își redobândea în patrimoniu o parte importantă din suprafața țării, inclusiv întinse domenii controlate de mănăstiri „închinate” (aflate sub autoritate administrativă și canonică externă, în special legate de Muntele Athos). Pentru conducerea de atunci, preluarea acelor bunuri era prezentată drept o chestiune de suveranitate și de administrare. Vorbim despre un control asupra resurselor, asupra veniturilor și asupra unui segment al economiei care funcționa, parțial, în afara statului.

A fost secularizarea un gest ideologic, o lovitură deliberată împotriva Bisericii? Afirmația e greu de susținut fără nuanțe. Dincolo de componenta simbolică, măsura a avut un caracter fiscal și administrativ, noi venituri la buget, un instrument de finanțare a reformelor și o încercare de a uniformiza controlul asupra proprietății într-un stat care abia se organiza. Pe de altă parte s-a vorbit despre influența francmasoneriei în adoptarea acestui act.

În plus, legea din 1863 nu a apărut dintr-un vid. În anii anteriori existaseră deja intervenții asupra unor mănăstiri autohtone, invocându-se administrarea deficitară sau necesitatea reorganizării. În spațiul moldovenesc, în 1859, au existat decizii de preluare a unor bunuri și documente de administrare, limitarea unor activități economice și impunerea unor structuri de control. În august 1860, prin ordonanță domnească, au fost desființate mănăstiri și schituri, iar unele clădiri au fost transformate în biserici de mir sau în așezăminte „de folos obștesc” (ospicii, școli sătești). Secularizarea din 1863 a venit, astfel, ca vârful unei politici care urmărea să aducă resursele și instituțiile în orbita statului.

Ruptura de moștenirea greacă și orientarea spre Occident

Pe lângă dimensiunea economică, secularizarea a avut și o semnificație politico-strategică: a marcat o distanțare brutală față de moștenirea greco-bizantină și față de rețelele de autoritate religioasă din exterior. În logica epocii, statul modern trebuia să fie „întreg”, să-și definească granițele, regulile și sursele de venit fără intermedieri și fără „insule” de autonomie economică.

Din această perspectivă, reforma lui Cuza a produs o schimbare profundă și pentru Biserică. O instituție care deținea resurse considerabile a fost împinsă către un model în care supraviețuirea depinde tot mai mult de relația cu comunitatea locală și de sprijinul statului. În timp, s-a conturat un tip de pact, statul a preluat proprietățile, dar și-a asumat, prin diverse mecanisme, să susțină funcționarea cultului. Această relație – cu variații istorice – continuă să fie dezbătută și în prezent, mai ales când discuția ajunge la finanțare, fiscalitate și rolul public al Bisericii.

Compensația refuzată și escaladarea conflictului

Legea prevedea și o compensație financiară pentru partea afectată din afara țării: o sumă importantă, calculată astfel încât să acopere restanțe și să lase un rest considerabil. În plan diplomatic, însă, lucrurile s-au blocat. Patriarhia greacă a refuzat banii, mizând pe sprijin din alte zone de putere ale vremii. În final, refuzul a lăsat loc unei campanii dure împotriva lui Cuza și a Principatelor, iar în spațiul public al epocii au circulat inclusiv informații despre intenții radicale.

În acest context apare și episodul – consemnat în relatări istorice – al unui plan de asasinare a domnitorului, în 1864, pus pe seama unor cercuri religioase grecești, cu numele arhimandritului Nylos indicat ca inițiator. Potrivit acestor relatări, planul ar fi fost dejucat după ce agenți români din Constantinopol au aflat detalii și au transmis avertizarea.

Revalorizarea lui Cuza în discursul Bisericii 

Relația dintre Cuza și Biserică nu poate fi rezumată într-o singură etichetă. Pe de o parte, secularizarea și laicizarea unor atribuții au fost resimțite drept pierderi majore. Pe de altă parte, în timpul său s-a lucrat și la o organizare unitară a vieții bisericești într-un stat nou.

În ianuarie 2012, într-un context ceremonial (Te Deum de Ziua Unirii), patriarhul Daniel a evocat rolul lui Cuza și al ierarhilor vremii, accentuând elementele care au contribuit la întărirea unei structuri bisericești naționale: confirmarea conducerii sinodale prin legea din 1864, demersurile către Patriarhia Ecumenică în vederea recunoașterii autocefaliei (finalizată în 1885) și, în perspectivă, drumul către ridicarea la rang de Patriarhie (1925). În același cadru, a fost amintită formularea privind independența față de autorități bisericești străine în organizare și disciplină, concomitent cu păstrarea unității dogmatice în dialog cu „Marea Biserică de Răsărit”.

În mod interesant, chiar și secularizarea a fost reinterpretată prin prisma consecințelor. Este vorba despre stabilirea unor principii prin care statul se obliga să sprijine Biserica (sprijin salarial pentru cler, susținerea învățământului teologic, acordarea de teren pentru parohii). Aceasta nu anulează conflictul inițial, dar arată felul în care memoria instituțională poate selecta – în funcție de nevoile prezentului – elementele considerate utile.

De ce, pentru unii, Cuza rămâne „domnul care a prigonit Biserica”

În zona tradiționalistă a ortodoxiei, Cuza este asociat cu începutul statului laic, fiind avute în vedere pierderea unor prerogative și a unui control social exercitat secole la rând. Biserica nu mai controla actele de stare civilă  (naștere, căsătorie, deces) care sunt preluate, firesc, de autoritatea civilă. Căsătoria și divorțul sunt reglementate cu diminuarea rolului tribunalelor bisericești, de asemenea apar reglementări privind cimitirele și înhumarea. Poate cel mai greu de suportat a fost laicizarea învățământului.

Privită din această perspectivă, secularizarea nu e doar o problemă de pământ, ci o schimbare radicală: mutarea centrului de greutate dinspre autoritatea religioasă spre stat.

Reforma pe care nu a reușit s-o impună: calendarul gregorian 

Cuza a încercat, în ianuarie 1864, să introducă calendarul gregorian, dar nu a reușit. A fost cerut acordul Bisericii, iar discuțiile au generat opoziție puternică, alimentată și de teama – răspândită în societate – că schimbarea ar fi un pas spre „catolicizare”. Personalități laice au criticat proiectul, iar presiunea publică a contat. Un rol important l-a avut și poziția transmisă dinspre Patriarhia Constantinopolului, care avertiza asupra unui precedent într-o ortodoxie ce folosea vechiul calendar. Schimbarea a venit mult mai târziu: la 1 aprilie 1919, când statul a introdus calendarul gregorian fără a mai cere consimțământul Bisericii.

Secularizarea din 1863 rămâne un subiect actual nu doar pentru istorici, ci și pentru dezbaterile contemporane despre rolul instituțiilor, despre finanțare și despre raportul dintre stat și culte. Cuza a încercat să scoată România dintr-un tipar vechi și să o așeze pe o linie de modernizare accelerată. A reușit multe și a stârnit rezistențe pe măsură. Iar cazul secularizării arată, poate cel mai clar, cât de complicat este să modernizezi „din temelii” fără să atingi nervii sensibili ai unei societăți: proprietatea, credința, identitatea și puterea.

Valentin BĂLĂNESCU