În România, unele promisiuni politice au un traseu previzibil: apar într-un moment de criză, sunt însoțite de termene precise, apoi se transformă în dosare mutate dintr-un mandat în altul. Legea salarizării unitare este unul dintre cele mai clare exemple.
În mai 2023, greva profesorilor punea presiune pe Guvernul Ciucă, aflat atunci în pragul rotativei cu Marcel Ciolacu. Pentru a opri conflictul, Executivul promitea o nouă lege a salarizării: proiect până la 15 iulie, trimitere în Parlament la 1 septembrie 2023. Calendarul a rămas însă doar pe hârtie. Trei ani mai târziu, România nu are legea adoptată. În schimb, are o miză financiară uriașă: aproximativ 770 de milioane de euro din PNRR, bani condiționați de îndeplinirea reformei.
Problema nu mai poate fi explicată prin numele unui singur ministru sau prin blocajul unei singure coaliții. În acest interval, Ministerul Muncii a fost condus de Marius Budăi, Simona Bucura-Oprescu și Florin Manole, toți din PSD. Totuși, promisiunea a fost făcută de guvernul condus de liberalul Nicolae Ciucă, iar întârzierile au continuat și în timpul premierului Marcel Ciolacu, care a invocat inclusiv calendarul electoral.
Acum, când proiectul a ajuns din nou pe masa decidenților, PSD anunță că nu susține forma actuală și cere modificări substanțiale. Situația ilustrează paradoxul unei reforme pentru care toate partidele aflate la guvernare au avut, pe rând, responsabilități, dar pe care nimeni nu pare dispus să o asume până la capăt.
Legea salarizării ar trebui să aducă reguli predictibile pentru angajații plătiți din fonduri publice, să reducă inechitățile și să limiteze practica prin care salariile sunt ajustate prin ordonanțe, presiune sindicală sau negocieri politice.
O analiză completă a stadiului legii și a consecințelor neadoptării ei pe News Edge , aici.
