Evanghelia Duminicii a XIV-a după Rusalii, „Pilda nunții fiului de împărat” cuprinsă în capitolul 22 al Evangheliei după Matei, ne așază înainte una dintre cele mai dense și tulburătoare pilde rostite de Mântuitorul: Pilda nunții fiului de împărat. Este o imagine a Împărăției lui Dumnezeu, dar și o radiografie a libertății omului, capabil să primească sau să refuze chemarea lui Dumnezeu. „Toate sunt gata; veniți la nuntă”, spune împăratul prin slujitorii săi. În această propoziție scurtă se concentrează întreaga economie a mântuirii. Dumnezeu pregătește, Dumnezeu cheamă, Dumnezeu așteaptă. Omului îi rămâne deplina libertate a răspunsului.

Dumnezeu cheamă, dar nu constrânge

Împăratul din parabolă este Dumnezeu Tatăl, iar Fiul pentru care se pregătește nunta este Hristos. Nunta reprezintă Împărăția lui Dumnezeu, comuniunea deplină dintre Dumnezeu și oameni, iar mireasa este Biserica, adică umanitatea chemată la comuniune cu Hristos.

Imaginea nunții nu este întâmplătoare. În limbajul biblic, ospățul și nunta exprimă bucuria, comuniunea și împlinirea. Creștinismul nu este, în esența lui, o religie a tristeții, ci chemarea la bucuria întâlnirii cu Dumnezeu.

Din perspectivă antropologică, masa comună a fost dintotdeauna unul dintre cele mai puternice semne ale apartenenței. Omul nu mănâncă doar pentru a supraviețui, ci și pentru a intra în relație. Marile momente ale existenței – nașterea, căsătoria, sărbătoarea, împăcarea, chiar și pomenirea morților – sunt legate de masa împărtășită. A sta la aceeași masă înseamnă a recunoaște că aparținem unei comunități și că existența noastră nu este autosuficientă. În acest sens, parabola lui Hristos atinge o dimensiune profund umană: Dumnezeu nu cheamă omul la izolare, ci la comuniune, și totuși, invitații refuză.

Unul pleacă la pământul său, altul la neguțătoria sa. Nu aleg neapărat lucruri rele. Agricultura și comerțul sunt ocupații firești. Problema apare atunci când lucrurile legitime ale vieții devin mai importante decât Dumnezeu. Aici Evanghelia devine surprinzător de actuală.

Omul contemporan rareori Îl respinge pe Dumnezeu printr-o declarație solemnă, el îl refuză mai ales prin amânare. Nu spune întotdeauna „nu cred”, ci mai curând: „nu acum”. Are proiecte, întâlniri, afaceri, călătorii, telefoane, termene-limită, ecrane și sute de preocupări urgente.

Pământul și afacerile din Evanghelie au astăzi alte nume.

Problema nu este că omul muncește sau construiește. Problema apare atunci când agenda devine atât de plină, încât în ea nu mai există loc pentru Dumnezeu.

Omul modern și iluzia autosuficienței

Filozofiile modernității ne-au obișnuit cu imaginea individului autonom, capabil să-și construiască singur identitatea, destinul și sensul. Omul contemporan este încurajat să fie independent, eficient, productiv, permanent disponibil și mereu conectat. Însă, în mod paradoxal, această autonomie poate produce și o formă subtilă de singurătate.

Cu cât omul își revendică mai mult autosuficiența, cu atât poate deveni mai vulnerabil în fața lipsei de sens. Evanghelia nunții contrazice tocmai această iluzie. Omul nu se mântuiește singur și nici nu se împlinește singur. El este o ființă a relației. Teologia creștină spune aceasta de două milenii: persoana umană nu se definește prin izolare, ci prin comuniune.

Dacă Dumnezeu Însuși este comuniune de Persoane, atunci omul, creat după chipul Lui, poartă în sine această nevoie de relație.

Nunta devine astfel mai mult decât o metaforă eshatologică. Ea exprimă vocația profundă a omului: aceea de a nu rămâne singur în centrul propriei existențe.

O invitație adresată tuturor

După refuzul celor dintâi, împăratul trimite slujitorii la răspântii: „Pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă.” Este una dintre cele mai puternice afirmații despre universalitatea mântuirii. Chemarea lui Dumnezeu nu rămâne rezervată unui grup privilegiat. Ea se extinde spre margini, spre drumuri, spre oameni necunoscuți, spre „buni și răi”.

Biserica nu este, prin urmare, clubul celor perfecți. Este locul în care oamenii sunt chemați să devină altfel decât erau.

În această imagine există și o lecție esențială pentru creștinismul contemporan: nimeni nu poate confisca invitația lui Dumnezeu. Nicio categorie socială, culturală sau intelectuală nu deține monopolul Împărăției.

La masa lui Dumnezeu pot ajunge oameni dintre cei mai diferiți, pentru că harul nu verifică mai întâi biografia, ci disponibilitatea inimii.

Imaginea răspântiei are, de asemenea, o semnificație antropologică aparte. Răspântia este locul deciziei. Este spațiul în care drumul se bifurcă și omul trebuie să aleagă. În aproape toate culturile, răscrucea drumurilor a fost asociată cu alegerea, incertitudinea și schimbarea destinului, iar Hristos plasează chemarea tocmai acolo.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu îl întâlnește adesea pe om nu când acesta are toate răspunsurile, ci tocmai în momentele sale de nesiguranță. Uneori chemarea apare la răscrucea dintre două profesii, două relații, două moduri de viață, două vârste sau două convingeri. Și tocmai acolo poate începe convertirea.

Haina de nuntă – credința care devine viață

Împăratul observă între invitați un om fără haină de nuntă și îl întreabă:

„Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”. Omul tace.

La prima vedere, reacția împăratului pare aspră. Dacă omul fusese chemat de la răspântie, cum putea fi condamnat pentru îmbrăcămintea sa?

Sensul este însă spiritual. Haina de nuntă nu este un obiect vestimentar, ci simbolul transformării interioare. Este credința care devine faptă, pocăința care schimbă omul, iubirea care se concretizează, viața care încearcă să corespundă chemării primite.

Și aici simbolismul este profund antropologic. În toate culturile, îmbrăcămintea a avut mai mult decât un rol utilitar. Haina exprimă statut, identitate, apartenență, sărbătoare sau doliu. Omul se îmbracă diferit atunci când participă la un ritual important tocmai pentru că recunoaște că acel moment este diferit de timpul obișnuit. Haina de nuntă din Evanghelie exprimă, așadar, o identitate transformată.

Nu este suficient să intrăm formal în Biserică. Nu este suficient să purtăm numele de creștin, să respectăm exterior anumite tradiții sau să participăm sporadic la viața liturgică.

Chemarea cere răspuns. Iar răspunsul nu se verifică numai în cuvinte, ci în felul în care trăim. Sfântul Apostol Pavel folosește o imagine apropiată atunci când vorbește despre „îmbrăcarea în Hristos”. Creștinul este chemat să se îmbrace într-un mod nou de a exista: cu milă, cu iertare, cu adevăr, cu smerenie și dragoste. Aceasta este adevărata haină de nuntă.

Mulți chemați, puțini aleși

Finalul parabolei este sever: „Mulți sunt chemați, dar puțini aleși.”

Versetul nu trebuie citit ca și cum Dumnezeu ar selecta arbitrar un număr restrâns de oameni pentru mântuire. Evanghelia arată tocmai contrariul: invitația este adresată tuturor.

Diferența dintre „chemat” și „ales” se află în răspuns. Dumnezeu cheamă, însă omul decide dacă transformă invitația în întâlnire.

Există astfel două moduri de a refuza Împărăția. Primul este refuzul direct al invitației: „nu vin”. Al doilea este mai subtil: accept invitația, dar nu permit întâlnirii cu Dumnezeu să-mi schimbe viața.

Prima categorie rămâne în afara ospățului. A doua intră, dar fără „haină de nuntă”.

Ambele situații sunt avertismente pentru omul religios. Poți fi departe de Dumnezeu ignorând chemarea Lui, dar poți fi departe și atunci când păstrezi numai aparența credinței.

Dumnezeu încă trimite invitații

Parabola nunții fiului de împărat nu vorbește numai despre un moment îndepărtat al istoriei mântuirii. Ea se repetă discret în fiecare generație și în fiecare viață. Dumnezeu continuă să trimită invitații şi astăzi.

Uneori prin Evanghelie. Alteori printr-un om. Printr-o suferință. Printr-o întâlnire neașteptată. Printr-o bucurie. Printr-o pierdere. Printr-o întrebare care nu ne mai lasă liniștiți.

Chemarea poate veni chiar atunci când suntem ocupați cu „țarina” și „neguțătoria” noastră. Marile refuzuri ale vieții spirituale nu sunt întotdeauna spectaculoase. Uneori ele sunt alcătuite din mii de mici amânări.

Ne vom ruga mai târziu. Vom ierta altădată. Vom avea timp pentru cei apropiați după ce terminăm treburile urgente. Vom începe să ne schimbăm când viața va deveni mai liniștită, doar că viața rareori devine liniștită de la sine.

Într-o societate în care omul este definit tot mai mult prin ceea ce produce, cumpără și proiectează despre sine, Evanghelia propune o altă antropologie: valoarea persoanei nu izvorăște din succes, avere sau vizibilitate, ci din capacitatea ei de a intra în comuniune cu Dumnezeu și cu celălalt.

Omul evanghelic nu este consumatorul unei lumi care îi aparține, ci invitatul unei Împărății pe care o primește în dar.

Iar aceasta schimbă perspectiva asupra vieții. Dacă sunt invitat, înseamnă că existența mea nu este un accident și nici o simplă succesiune de obligații. Înseamnă că cineva mă așteaptă, înseamnă că viața are o destinație și că drumul ei nu se încheie în acumularea lucrurilor, ci în comuniune.

Evanghelia acestei duminici ne amintește că întâlnirea cu Dumnezeu nu trebuie împinsă permanent spre un viitor incert. „Toate sunt gata.”, adică, masa este pregătită, invitația a fost trimisă, ușa rămâne deschisă.

Mai rămâne o singură întrebare: suntem noi gata să venim?

Preot prof. dr. Mihai Capşa-Togan

FOTO: doxologia.ro