Subiectul articolului nostru poate fi considerat un nedreptăţit al sorţii. A avut putere, a folosit-o, a avut bani, nu a ştiut să-i folosească cu chibzuinţă. A fost un pătimaş. A murit după o lungă suferinţă, fără bani pentru medici şi uitat de prieteni şi de cei mulţi cărora le-a fost sprijin şi folos de-a lungul vieţii. Nu este singura mare personalitate a românilor care a împărtăşit un astfel de destin.

Titu Maiorescu i-a zis “multicolor” pentru nestatornicia sa politică. Ar fi fost numit mai târziu „fripturist” sau, precum a zis Arghezi, „aviatorist”. Căci talentatul ziarist, avocat, critic literar și politician Gheorghe Panu a navigat în România pe la toate partidele și curentele.

Povestea lui devine pentru noi mai interesantă prin legătura sa cu judeţul Neamţ şi, în special, cu Ceahlăul şi Durăul. Acesta este motivul pentru care ne-am concentrat asupra figurii sale: a fost una dintre marile personalităţi, care, deşi nu era nemţean, a iubit judeţul nostru şi şi-a dat osteneala pentru propăşirea lui. Iar amintirea şi recunoştinţa urmaşilor nu este pe măsura celor făcute de domnia sa. Se aminteşte despre el pe o placă de pisanie şi cam atât…

Gheorghe Panu a fost una dintre marile inteligenţe ale neamului românesc, un spirit vizionar, democrat, de multe ori neînţeles, de multe ori părăsit de prieteni şi tovarăşi de luptă politică.

Un „aviatorist”

Tudor Arghezi scria mai târziu despre un specimen politic ce, în preajma alegerilor, simte partidul cel mai bine plasat şi brusc îi cresc aripi şi zboară într-acolo. Gheorghe Panu a zburat din partid în partid, nu a ajuns ministru şi a murit sărac.

S-a născut la Galaţi în 1848, fiu al ofiţerului Vasile Panu din Vaslui, aghiotantul lui Alexandru Ioan Cuza. Face şcoala primară şi liceul în Iaşi, apoi se înscrie la universitate, unde studiază literele.

Studiind la Universitatea din Iași, a fost atras de ideile lui Simion Bărnuțiu și ale „fracționiştilor” ieșeni, în rândurile cărora îl găsim între 1867 și 1870. De la început se arată agresiv în scris şi în vorbă. La începuturi era antijunimist. Dar în 1872 părăsește pe „fracţionişti”, intră în rândurile junimiștilor și e adversar al lui V.A. Urechia și B.P. Hasdeu. Titu Maiorescu îi recunoştea valoarea intelectuală şi cerea la „Junimea” să-i acorde o bursă la „Ecole des Hautes Etudes din Paris”. Pleacă la studii la Paris, împreună cu Vasile Conta şi Alexandru Lambrior. Studiază istoria, literele şi ştiinţele juridice la Paris şi Bruxelles, unde îşi ia doctoratul în drept. După întoarcerea în ţară devine procuror, apoi avocat. Este însă pasionat de lupta politică şi intră, firesc, la gruparea conservatorilor junimişti. În 1879, după doi ani de cochetări, intră în Partidul Național Liberal, pe care până atunci îl combătuse. Survenind despărțirea dintre I.C. Brătianu și C.A. Rosetti, e de partea celui din urmă. I.C. Brătianu, cel supranumit „Vizirul”, îi spunea în 1883 „N-ai fost, nu ești și nici ai să fii satisfăcut vreodată!”.

A fost editorul mai multor ziare: „Lupta”, 1884, „Cronica”, „Ziua”, „Săptămâna” din 1891, revistă pe care o scoate singur. Ziarul „Lupta” avea în perioada de apariţie cel mai mare tiraj, iar revista „Săptămâna”, pe care o scria singur, era citită cu nesaţ de intelectualii români. În ziarul „Lupta”, în 1887, a publicat pamfletul „Omul periculos“. Articolul critica decizia regelui de a încheia o nouă convenţie comercială cu Imperiul Austro-Ungar, acuzându-l de a fi „cătană nemţească“, „ulan prusian“, „izvorul tuturor relelor“, „samsarul tuturor trădărilor“, „suflet blestemat“. Acest fapt a atras mânialui Carol I. Gheorghe Panu fost chemat în instanţă pentru ofensa adusă regelui, a fost găsit vinovat şi a fost condamnat la pedeapsa maximă de doi ani de închisoare şi la o amendă de 5.000 lei. Ca să nu fie închis, Panu a fugit la Paris. În 1888, este ales ca deputat la Iaşi, pe listele opoziţiei anti-liberale şi se întoarce în ţară, dar este arestat la graniţă şi adus la Piatra-Neamţ în închisoare. Nicu Albu, prefect al Neamţului la acea dată, apropiat lui Panu, a făcut ca arestul să-i fie uşor, alături fiindu-i şi adeptul politic, viitorul primar şi memorialist, Dimitrie Hogea. Regele Carol I l-a graţiat după 10 zile, iar pietrenii l-au condus în triumf spre gară.

În 1888 şi-a creat propriul partid, Partidul Democrat Radical. colaboratorii săi fiind oameni tineri: Mircea Rosetti, Vasile Conta, C.D. Anghel, A. Bacalbașa, Al. Ionescu, I. Teodorescu. Vrea să fie ministru, dar nu poate cu partidul său şi voia să se apropie din nou de junimiști P.P. Carp nu are încredere în statornicia lui politică şi în ideile sale radicale. E un “băiet din popor” care, văzând că alții au ajuns mari cu „steagul roș în mână și cu opincă în gură”, s-a apucat și el să facă același lucru.

Titu Maiorescu credea la acea vreme că radicalismul democratic, „trebuiește combătut ca ceva periculos și în orice caz prematur și nici nu este mai mare greșeală în politică practică decât ignorarea fazelor treptate, prin care trebuie să treacă evolutiunea unui popor”.

A susținut cu virulenţă darea în judecată a guvernului Ion C. Brătianu şi pierdea orice simpatie liberală. Aşa cum se întâmplase şi cu conservatorii. Ajungea un izolat pe scena politică. Gheorghe Panu a fost de două ori deputat (1881, 1888) și o dată senator (1892). Şi-ar fi dorit să fie ministru. Mai trecea împreună cu patidul său la conservatori în 1897. Dar tot nu ajunge în guvern.

Sejururile sale nemţene

Cum am mai amintit, în 1888, când a fost arestat la graniţă, a fost adus la Piatra-Neamţ în închisoare, iar Nicu Albu, prefect al Neamţului la acea dată, era un apropiat lui Panu, şi la fel şi Dimitrie Hogea şi i-au făcut arestul uşor. Regele Carol I l-a graţiat după 10 zile, iar pietrenii l-au condus în triumf spre gară. Dimitrie Hogea, primar al oraşului Piatra-Neamţ (1914-1918), a publicat un studiu dedicat lui George Panu şi l-a amintit deseori în scrierile sale. George Panu venea în judeţul Neamţ la prietenul său, scriitorul Calistrat Hogaş, făcea de obicei vizite în apropierea capitalei de judeţ, la mănăstiri, la Târg, la Piatra, la Bălţăteşti şi Oglinzi, până în 1890, când s-a îndreptat pentru prima dată spre Durău. Căci a devenit un împătimit al Ceahlăului şi un oaspete statornic al Durăului pînă la moartea sa, în 1910. La început a stat în gazdă în satul Răpciuni, ce ţinea de comuna Hangu de atunci, la un gospodar, dar apoi şi-a făcut o casă proprie la Durău. Făcea excursii lungi pe Ceahlău, dar şi în zonele dimprejur, până la Borsec sau Vatra Dornei, pe jos sau cu brişca. Pe Ceahlău a făcut un prim adăpost lângă stânca Panaghia, mai sărăcăcios, şi două mai mari cu paturi la Stănile. A fost un pionier al turismului pe muntele Ceahlău.

Influenţa sa a făcut să se înceapă şoseaua pe valea Schitului, s-au făcut poduri şi podeţe. S-a refăcut la cererea sa drumul de la Hangu spre Bicaz, cu mare folos pentru muntenii de la poale de Ceahlău. La stăruinţa sa s-a făcut linie telefonică, cu post telefonic şi serviciu de poştă regulat pînă la Durău. Prietenia cu stareţul Teofan a făcut ca influenţa lui Panu să se răsfrângă şi asupra schitului care a fost ridicat la rangul de mănăstire, a găsit fondurile necesare pentru repararea bisericii şi a clopotniţei. Dimitrie Hogea îşi amintea că Panu a intervenit împotriva prinţului Sturdza ca să nu taie pădurea de brazi din jurul Durăului, care aducea un farmec deosebit aşezării şi organele silvice şi boierul i-au dat până la urmă dreptate aprigului apărător al Durăului.

Suprasolicitările, nemulţumirile şi supărările s-au adăugat cancerului la intestine care-l măcina şi care nu a putut fi tratat nici la Paris. Şi nici nu mai avea bani pentru medicii de la Paris, căci nu mai putea să muncească. „Grozav lucru e sărăcia, avea să zică, niciodată n-am simţit-o ca acum“. A murit sărac, nelăsând urmaşilor mare lucru. Guvernul liberal a hotărât funeralii naţionale, presa a avut numeroase articole elogioase pentru un mare „sămănător de idei“. Casa de la Durău a fost vândută către Ministerul Cultelor şi a devenit arhondaric al mănăstirii. Puţini mai ştiu asta astăzi, au mai rămas câteva fotografii, câteva cărţi poştale în colecţia lui Viorel Nicolau sau la alţi cartofili nemţeni. Oamenii locului nu ştiu de George Panu, de şederea sa la Durău şi de binele făcut zonei. Stă scris doar pe o placă de marmură pe un perete lăturalnic al clopotniţei de la Durău despre faptul că a fost „un mare ajutător al schitului“. Cam atât. Puţin pentru un om atât de mare, poate cel mai important care s-a legat statornic de aceste locuri şi de aceea am ridicat acest articol pentru mai multă ştiinţă şi preţuire şi, astfel, neuitare.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

Parteneri

Mesagerul Bacău