Principalele caracteristici care au definit evoluţia istorică a „ţiganilor” (rromilor) în Evul Mediu pe pământ românesc au fost robia şi nomadismul. Ajunşi la nord de Dunăre la sfârşitul secolului al XIV-lea, „ţiganii” au fost robiţi de către stat, devenind proprietatea domniei, iar apoi, prin danii, au intrat şi în posesia boierilor şi mănăstirilor. „Robii ţigani” au devenit astfel domneşti, boiereşti sau mănăstireşti şi mulţi dintre ei au fost parte a unui nomadism intern, sezonier, în cea mai mare parte a lui controlat, fenomen care a trecut peste epoci, neputând fi eradicat în întregime de niciun regim politic. Etnonimul prezent în documentele vechi este cel de „ţigan”, considerat de membrii acestei minorităţi ca peiorativ şi se cere numele „rom” sau „rrom”, un cuvânt prezent în limba rromani. Robia a devenit o instituţie a ţărilor române extracarpatice şi dacă în secolul al XV-lea sunt pomeniţi şi robii tătari, în secolele următoare, rămân doar robii „ţigani”; termenul „ţigan”, pe lângă conotaţia sa etnică, a căpătat şi o accentuată conotaţie socială, în hrisoavele medievale cu numele de „ţigani” sunt desemnaţi robii şi, de altfel, erau puţini „ţiganii” nerobiţi sau eliberaţi conform vechilor pravile româneşti.
„Ţiganii” sunt atestaţi în Ţara Românească la sfârşitul veacului al XIV-lea, iar în Moldova la începutul secolului următor. Dat fiind faptul că culoarul de migrare a ţiganilor a fost dinspre sud (Peninsula Balcanică) spre nord (Ţările Române) în această perioadă, cei mai mulţi sunt atestaţi în Ţara Românească şi mai puţini în Transilvania şi Moldova. Chiar dacă luăm în calcul un eventual aport demografic prin migrare dinspre est prin intermediul tătarilor, cei mai mulţi rromi din Moldova au provenit din Ţara Românească, prin colonizări forţate, cumpărări, matrimonii sau prin imigrarea lor datorată unor abuzuri ale stăpânilor, foamete, campanii militare ale tătarilor sau turcilor.
Nomadism şi robie
Mănăstirile Moldovei erau proprietare de „robi ţigani şi tătari”, dar şi boierii sunt recompensaţi prin danii de robi şi chiar şi doamna avea sălaşele proprii. Mănăstirea Neamţ a primit de la Alexandru cel Bun „10 colibe de tătari” în anul 1428, la care s-au adăugat „4 sălaşe de ţigani”. Într-un document din 8 iulie 1428, Alexandru cel Bun dăruia mănăstirii Bistriţa, ctitoria sa, 31 de sălaşe de ţigani, 12 bordeie de tătari.
Ştefan cel Mare a întreprins mai multe expediţii în Ţara Românească încercând să impună pe tronul acestui stat un domnitor apropiat de politica sa antiotomană. În 1471, în urma unei campanii împotriva lui Radu cel Frumos a adus din Ţara Românească, din Câmpia Bărăganului, „17.000 de ţigani”.
George Potra prezenta situaţia „robilor ţigani” astfel: ”Armate întregi de ţigani munceau din zori şi până în noapte, năduşind, bulbucându-şi ochii fără să crâcnească de frica torturilor la care erau supuşi dacă nu ascultau, însă, când le ajungea cuţitul suferinţei la os şi mai ales când erau mai puţin păziţi, îşi strângeau în grabă câteva bulendre şi luau drumul pribegiei”.
În această perioadă documentele nu ne permit o clasificare exactă a „robilor ţigani”, împărţirea făcându-se în funcţie de stăpâni. Dar încă de atunci se diferenţiază ţiganii cu o îndeletnicire deosebită: lăutarii. Să menţionăm că la intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul la 1 noiembrie 1599 în Alba Iulia, acesta a fost însoţit de un grup de muzicanţi ce cântau imnuri naţionale şi „alături de cei 8 trâmbiţaşi care mergeau înainte erau şi viori ţigăneşti”.
O altă îndeletnicire la care au fost încă din acele vremuri folosiţi şi „ţiganii” era aceea de călău. Prezentăm o scurtă întâmplare păstrată de memoria populară despre Mihai Viteazul înainte de a ajunge domn. Foarte bogat, tânărul ban al Craiovei, era stăpânul a zeci de robi. Domnitorul Alexandru, numit de contemporani şi „cel Rău”, temându-şi tronul a pregătit un simulacru de judecată şi l-a dat pe Mihai pe mâna călăului, Dar, „călăul ce trebuia să-l lovească pe Mihai era ţigan, fost rob al său, căruia într-un rând îi scăpase viaţa. Fiind ţiganul cam ameţit de băutură şi intimidat de figura cea impunătoare a jertfei sale, mintea lui cea înfierbântată făcând să-i apară îngrozitoare omorârea fostului său stăpân şi mântuitor al vieţii, el leapădă securea şi o rupse la fugă”.
Ştefan Răzvan-Vodă, domnul Moldovei
Vă oferim povestea tragică a singurului domnitor de origine „ţigană” (rromă) care a ajuns pe tronul unei ţări româneşti în Evul Mediu. Ştefan Răzvan, cunoscut sub numele de Răzvan-Vodă, şi care a fost sursa de inspiraţie pentru personajul celebrei drame hasdeiene ”Răzvan şi Vidra”, a fost domn al Moldovei într-un zbuciumat sfârşit de secol al XVI-lea. Pe tronul Moldovei s-au urcat şi domni cu sânge neromânesc în vine: Iancu Sasul, fiul unei nemţoaice, Ioan Vodă cel Cumplit (cu origini armene), Aron Vodă (cu ascendenţă evreiască) sau Ştefan Răzvan (fiu al unei „ţigănci”).
Din corespondenţa pe care a purtat-o cu demnitari ai vremii aflăm un om politic bine informat, un fin diplomat, aflat în legătură cu funcţionari ai marilor cancelarii europene. Scria lui Zamoisky, care a complotat împotriva sa pe când lupta alături de Mihai Viteazul împotriva turcilor. Nicolae Iorga, care a cercetat „scrisori de domni, scrisori de boieri”, remarca batjocura subţire a scrisorii lui Răzvan în care arăta că este prins cu „treburile ţării”. Răzvan îşi arătase sprijinul pentru curtea austriacă încă din 1594, când hatman fiind, se adresa diplomatului Pezzen, ministrul împăratului. Scrisoarea sa din 15 august 1594 arată termenii fini cu care se exprimă.
Mihai Viteazul se adresa ardelenilor: „E trădătorul meu…, a cărui mamă este roaba mea. Mi-a furat 6.000 de galbeni ungureşti când l-am trimis la Istambul, iar acum mi se face frate. În cazul acesta, nu domn moldovean, ci ţigan este, de neam ce nu află nici o credinţă (…) când m-a slujit, m-a furat şi înşelat, apoi l-a scos pe Aron-Vodă, domnul său, din scaun şi acum în locul aceluia porunceşte moldovenilor”. Din cronicele vremii, aflăm că era fiu al unei „ţigance cu un român”. A trăit la curtea mamei lui Mihai Viteazul, Teodora, şi a urmat-o la Istambul, rezolvând mai multe pricini pentru aceasta şi astfel intră în contact cu diplomaţi unguri, turci, poloni, greci. Ajunge oştean la curtea lui Sigismund Bathory şi luptă în războaiele acestuia cu polonii.
Originea sa ţigană este recunoscută şi de A.D. Xenopol. Nicolae Iorga afla şi el că Răzvan a fost fiul unei roabe domneşti din Ţara Românească, care a avut o ascensiune fulminantă, care a constat în misiuni diplomatice la Constantinopol, hatman în oştile căzăceşti şi polone, domn al Moldovei din aprilie până în august 1595. Menţiona faptul că a fost trădat de ungurii din straja principelui unguresc Sigismund Bathory şi a murit în marele şi pustiul castel al Vinţului.
Răzvan Vodă a devenit un personaj cvasi-legendar şi este greu a despărţi legenda de istorie, de aceea, şi în acest caz, sunt autori care se contrazic, dar cu toţii amintesc vitejia sa. Nicolae Bălcescu, care a acordat atenţia sa marilor evenimente ale domniei lui Mihai Viteazul, n-avea cum să ocolească destinul dramatic al scurtei, dar năvalnicei domnii a lui Răzvan, care şi-a luat răsunătorul nume de Ştefan-Vodă: „Acest Răzvan era născut în Moldova dintr-un tată ţigan şi o mamă moldovancă. El intrase de tânăr în armia polonă şi deosebindu-se printr-o vitejie neobicnuită în războiul polonilor cu muscalii, fu din simplu soldat ridicat la cele mai înalte trepte ostăşeşti de craiul Poloniei, Ştefan Bathory. În urmă, întorcându-se în Moldova intră în slujba domnului Aron-Vodă care îi dă rangul de agă şi-l trimise sol la Sigismund Bathory. Apoi Răzvan primi de la Aron comanda gvardiei sale de unguri. El trase la sine dragostea acestor ostaşi şi izbuti, după cum văzurăm, cu ajutorul lui Bathory a răsturna pe domnul său şi se urca astfel în locu-i pe un tron de care se făcuse vrednic prin vitejia sa. (…) Mai târziu, în bătălia de lângă Areni, 3 decembrie 1595, prins de oamenii lui Ieremia Movilă, acesta avu parte de o moarte cumplită. (…) printr-o cruzime înspăimântătoare, el porunci a pune pe Răzvan la cazne, apoi îi tăie nasul şi buzele şi după ceea puse de-l traseră în ţeapă, espuindu-l astfel – privelişte de jale – la armie şi la locuitorii ţării. În minutul în care mult nenorocitul Răzvan Vodă gemea de dureri pe ţeapă, cu o crudă barbarie aduseră pe fratele său înainte şi-i tăiară capul. La această vedere, durerea morţii fratelui său adăugându-se la a sa, Răzvan deodată ţâşni din ţeapă, întinse mâinile către dragul său frate şi-ntr-această mişcare îşi dete sufletul. (…) În drumul ce merge de la Suceava la Baia şi până astăzi se arată şi se pomeneşte movila lui Răzvan-Vodă, locul unde zac neuitate de popor oasele viteazului domnitor. Astfel de cumplită moarte a avut acest bărbat pe care meritul său şi nenorocirea îl înălţase din pulbere pe tronul patriei sale. Născut ţigan, dintr-un neam osândit de veacuri la robie, el fu încă o dovadă puternică că în ochii providenţei nu sunt popoare alese şi popoare osândite, că ea răspândeşte deopotrivă îndurările sale peste toţi oamenii, fără osebire de naţiune şi clasă, puind pe fruntea fiecărui pecetea dumnezeiască şi declarându-l cu drepturi deopotrivă ca toată omenirea, în libertate, la egalitate, la virtute şi la adevăr”.
Prof. Dr. Daniel DIEACONU
