Imixtiunea politicului în istoriografia românească a fost însemnată în ultimul secol, în timpul lui Carol al II-lea, Antonescu şi mai ales în perioada comunistă şi putem face trimitere la lucrările „academicianului” Mihail Roller (spre exemplu „Istoria R.P.R.). Dar au mai fost şi istorici care au încercat să-şi desfăşoare activitatea cât mai ştiinţific cu putinţă. Între ei şi istoricii din familia Giurescu. O adevărată dinastie care s-a întins pe mai bine de un secol. Care au scris istorie şi au făcut istorie.
Primul din familia de istorici a fost Constantin Giurescu, care s-a născut pe 10 august 1875 în satul Chiojd din județul Buzău. A urmat clasele primare în localitatea natală, apoi a absolvit Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. Tânărul s-a înscris la Facultatea de litere a Universității din București, primind licența în filozofie și litere în iulie 1898. În același an a devenit profesor suplinitor de istorie la Liceul „Unirea” din Focșani, unde a predat până în 1902. Și-a luat doctoratul în litere la București, în 1909. A fost șef al Serviciului Arhivelor din Ministerul de Externe începând cu anul 1908. Constantin Giurescu, la doar 42 de ani, în plină maturitate profesională, s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă.
Dinu Giurescu, nepotul, mărturisea mai târziu: „În zilele de agonie ale bunicului, tata, care atunci avea 14 ani, mi-a povestit că a fost la biserică, împreună cu fratele şi sora lui. Bunica le-a spus imperativ: «Rugaţi-vă!». Şi s-au rugat ca niciodată înainte. Nu era însă nimic de făcut, pentru că nu existau antibiotice”.
După moartea soţului, Elena Giurescu nu şi-a mai revenit: „A murit în 1920, de inimă rea”.
Constantin C. Giurescu și-a urmat tatăl devenind istoric, în 1926 era profesor universitar, iar în 1931 a fondat „Revista istorică română”. La sfârșitul anilor ’30, C.C. Giurescu a fost un susținător al lui Carol al II-lea, deținând mai multe funcții importante în guvern, printre care și cea de ministru al Propagandei Naționale. Şi scrierile sale din această perioadă, precum a mai multor intelectuali ai vremii au fost aservite regimului carlist. Nu e de mirare că în 1948, a fost înlăturat din Universitate, iar între 1950 și 1955 a fost încarcerat la Sighet. Arestat în mai 1950 în “lotul foștilor demnitari”, a fost supus unor condiții extrem de grele de detenție, dar a supravieţuit şi pe 5 iulie 1955, a fost eliberat, dar a primit domiciliu obligatoriu în satul Măzăreni din raionul Brăila. În noiembrie 1955, a primit aprobarea de a reveni în București, la familia sa, și a fost reabilitat ulterior, revenind în facultate în 1963 și fiind primit în Academia Română în 1974.
În 2011, academicianul Dinu C. Giurescu şi profesorul universitar doctor Mihai Retegan au fost oaspeţii Durăului cu prilejul Simpozionului „România secolului al XX-lea“. Dinu C. Giurescu a ţinut să ajungă în Cheile Bicazului, spre aducere aminte a unei vizite din 1940, prilej cu care distinşii oaspeti aveau să zăbovească pentru câteva clipe şi-n Biblioteca „Mihai Eminescu” Bicaz.
Aici, academicianul Giurescu a spus despre ţinutul Neamţului, vorbe consemnate de bibliotecarul Ion Asavei: „Aici se află unul din locurile ţării unde istoria, legenda şi existenţa de fiecare zi a oamenilor se împletesc. Mărturisesc că eu cunoşteam Ceahlăul doar din ilustraţii şi din scrieri. Acum m-am aflat pentru prima oară la Durău. Am trăit de astă dată pe viu cele citite în urmă cu foarte multi ani din opera lui Calistrat Hogaş. (…) Cel mai mult m-a impresionat interesul oamenilor de aici pentru actul de cultură. La simpozion am avut surpriza să văd în sală peste o sută de profesori de istorie din şcolile Neamţului, un lucru rar întâlnit astăzi. (…) Aici se păstrează încă dorinta de a-ţi afirma identitatea, ca român şi ca act de cultură. Neavând identitate, ţara dispare… Şi dacă mergem tot aşa, riscăm ca peste 20-30 de ani să nu mai avem ţară, să avem doar o numire geografică, un mall, în care sunt nişte oameni. Să sperăm că n-ajungem acolo“.
Dinu C. Giurescu s-a născut la 15 februarie 1927 la București, iar primii ani din viaţă i-a petrecut în casa bunicilor săi din familia Mehedinți din Bucureşti. După mamă era nepotul cunoscutului geograf, întemeietor de şcoală geografică românească, Simion Mehedinţi, şi el un apropiat al judeţului Neamţ şi al preotului Constantin Matasă. Și celălalt bunic al său, Constantin Giurescu, era un eminent istoric, răpus însă prea devreme, în 1918, la 48 de ani, de gripă spaniolă. Iar tatăl, Constantin C. Giurescu, a fost un istoric de mare prestigiu.
Născut într-o astfel de familie, Dinu C. Giurescu a ales cariera tatălui şi bunicului său de pe tată. A urmat cursurile Colegiului ”Sf. Sava” și apoi cursurile Facultăţii de Istorie din Bucureşti, absolvind în 1950, ca în 1968 să obţină titlul ştiinţific de doctor în istorie la aceeaşi facultate cu o teză de doctorat despre domnia lui Ioan Vodă cel Cumplit, publicată în 1974.
Viața sa este ilustrată într-o o carte de amintiri şi mărturii din 2008 intitulată „De la Sovromconstructii nr. 6 la Academia Română”, pe care o recomandăm cu căldură şi care prezintă o viaţă de om ce a cunoscut regimul carlist, cel antonescian, a fost cetățean al Republicii Populare Române, al Republicii Socialiste Române, dar și al Statelor Unite ale Americii, întorcându-se în țară în 1990 pentru a continua o carieră întreruptă la Facultatea de Istorie de la Universitatea din Bucuresti.
A fost muzeograf la Muzeul de Artă din Bucureşti, secţia „Artă veche românească” (1956-1964), cercetător în domeniul istoriei diplomaţiei la Oficiul de Studii şi Documentare al Ministerului de Externe (1964-1968), conform Dicţionarului „Membrii Academiei Române” (Editura Enciclopedică/ Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003). În perioada 1968 – 1987 a fost profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, titular al cursului de istoria civilizaţiei europene.
În această perioadă a susținut o bogată activitate ştiinţifică, ce a reunit numeroase studii şi lucrări, cuprinzând o arie bogată şi diversă: arta românească a secolelor XIV-XVIII; studiul civilizaţiei române în secolele XIV-XVIII („Ţara Românească în secolele XIV-XV” – 1973), lucrare distinsă cu Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române); feudalismul românesc şi relaţiile economice („Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările Peninsulei Balcanice în perioada feudalismului timpuriu” – 1964); ”Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu Peninsula Balcanică în secolele XIV-XVI” – 1965); istoria diplomaţiei româneşti (”N. Titulescu – Documente diplomatice” – 1967 ş.a. A întocmit sinteze de istorie naţională (”Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi” – 1971, în colaborare); ”Istoria românilor” (1974-1975, în colaborare); ”Istoria ilustrată a românilor” (1981-1982), precum şi monografii.
În 1960, Dinu C. Giurescu s-a căsătorit cu Anca-Elena Dinu, nepoata economistului și omului politic Mihail Manoilescu, fost ministru de externe în vara anului 1940, decedat în închisoarea de la Sighet în 1950, unde era deținut politic. Din această căsătorie s-au născut cele două fete ale cuplului: Marina Elena, în 1962, şi Ena Simona, în 1964.
A militat împotriva demolării unor importante monumente istorice şi de artă, cărora le-a consacrat lucrarea „The Razing of Romania’s Past” (1989). A emigrat în SUA pentru a se alătura familiei şi aici a fost invitat ca „visiting professor“ la William Paterson College, Wayne, New Jersey şi la Texas A&M University, College Station, Texas (1988-1990).
În 1990 revine în România şi devine profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (în perioada 1990-1997), apoi a fost profesor consultant la aceeaşi facultate. A devenit membru al Academiei Române în 2002 (membru corespondent din 1990).
O serie de lucrări ale sale sunt consacrate problemelor de istorie contemporană: „Guvernarea Nicolae Rădescu” (1996), „România în al doilea război mondial” (1999), „Imposibila încercare. Greva regală 1945” (1999), ”Cade Cortina de fier: România 1947” (2002). A fost coordonatorul volumului ”Istoria României în date” apărut în 2003 la Editura Enciclopedică, precum şi al volumului ”România şi comunismul: o istorie ilustrată”, 2010, ”O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti (1862-1947)”, autori pe Dinu C. Giurescu, Rudolf Dinu şi Laurenţiu Constantiniu.
A fost ales vicepreşedinte al Academiei Române, la 24 aprilie 2014. Acad. Dinu Giurescu a fost propus de acad. Dan Berindei şi a fost desemnat vicepreşedinte al Academiei Române din partea domeniului umanist.
Academicianul Dinu C. Giurescu a murit la 24 aprilie 2018, la vârsta de 91 de ani, după o lungă şi grea suferinţă.
Încheiem cu alte spuse ale domniei sale, de mare profunzime: „În zilele noastre a-ți iubi țara este aproape un delict… Ştergerea treptată a identităţii, a conştiinţei apartenenţei la naţiunea română se operează, de mai mulţi ani, direct asupra tinerilor prin învăţământ, mai ales prin disciplinele umaniste – limba şi literatura şi istoria românilor… Operaţiunea se efectuează prin stabilirea curriculei şi a unor tipare obligatorii pentru manuale, care, prin însăşi alcătuirea lor, îndepărtează încet şi sigur tineretul de la disciplinele respective… Ţelul educaţiei este astăzi formarea unui om al secolului XXI interesat de valori materiale şi pseudo-culturale… fără identitate naţională… Cu alte cuvinte, un ,pălmaş moderî. Iar toate acestea se întâmplă cu o viteză ameţitoare…”
Daniel DIEACONU
