Drumul spre rai

Este o afacere ca oricare alta. Sînt meserii greu de digerat, aceasta e una dintre ele. Este o afacere înfloritoare, oricît de ciudat ar suna. Un rău necesar. Trebuie să iei un sicriu? Trebuie. O lumînare? Trebuie. Coroane, cruce? Trebuie. Sînt niște lucruri necesare pentru noi, creștinii, și români în special. Dacă în religia noastră înmormîntările, nunțile sau botezurile se fac pompos, nu putem decît să ne supunem. Și toate acestea costă. Da, este o afacere cu profit.

Marius are aproape 47 de ani și o diplomă pe care scrie mecanic. De doi ani de zile lucrează la pompe funebre. Rîde și acum cînd își aduce aminte de oferta primită de a lucra aici. Prietenul său bun s-a hotărît să înceapă o afacere care, spunea el, nu avea cum să dea greș. Și, într-o zi, s-a ivit o înmormîntare, dar el nu era în țară și l-a sunat pe Marius să-i facă propunerea. L-a întrebat exact în această ordine: “Reziști? Poți? Vrei?” Răspunsul a fost “Da” și nu-i pare rău. Chiar dacă aude de multe ori șușoteli în spatele său, de genul “Doamne, ce om! Cum poate să facă așa ceva?”. Se consideră tare din fire și spune că face o meserie ca oricare alta. Așa cum medicul operează sau pompierul stinge focul, așa el oferă servicii de înmormîntare, face o coroană sau conduce pe ultimul drum. El e pe post de vînzător. Vinde produsele funerare.

* “Tu nu visezi urît noaptea?”

Uneori se plictisește, nu intră nimeni nici măcar să-i spună “bună ziua”. Dar de cele mai multe ori e într-o continuă fugă. Pentru că, din păcate, oamenii mor mai des decît se nasc. Apropiații îl întrebau la început pe Marius dacă nu visează urît noaptea. Rîdea și le răspundea: “Păi, eu am timp să visez noaptea? Iar dacă visez, în nici un caz nu visez cadavre sau sicrie. Sînt un om normal”. Se consider tare de fire, puternic, dar și cu simțul umorului mai dezvoltat, așa că preferă să vîndă un sicriu cu zîmbetul pe buze. Sau face o coroană cîntînd. Îl ajută mult, mai ales că este mai tot timpul înconjurat de doliu. Aici, blocajul psihic nu intră în discuție.

Are însă și slăbiciunile lui. Pe cît de puternic se crede, dacă vede un șarpe, fie el și la televizor, i se taie respirația. “Dacă văd un șarpe, mă duc singur în spatele mașinii mortuare. Dau mîna cu leul, cu ursul, înfrunt balaurul, orice, numai șarpele să nu-l văd în față”, spune el. Tot el povestește, autoironizîndu-se, că nici măcar vara nu merge la pădure. Grătarele le face cît mai aproape de stradă. Ce pădure, ce vegetație, ce aer curat! Dacă este cea mai mică posibilitate să existe un șarpe prin apropiere, preferă să stea acasă.

* Drumul spre rai are numere de Italia

Marius își face treaba ca orice om la locul de muncă. Pentru transport dispune de două mașini funerare. Una românească, înmatriculată sugestiv și optimist “RAI”, și una italian-style. Cea de Italia e “de fugă”, spune el. Cu ea se duce atît prin Europa, cît și prin țară, la aeroport, pentru a aduce românii prăpădiți în țări străine la locurile natale. Și totuși, mașina cu numere românești e mult mai completă, povestește Marius mîndru de ea. Are microfon, are o viteză specială de mers, nu se ține din ambreiaj – “Eu, practic, mă țin numai de volan”. Ambele au aer condiționat și în partea din spate, pentru ca la drum lung, de mii de kilometri, să nu se întîmple vreo nenorocire.

* Începuturi, dulci începuturi…

Cînd a făcut pactul cu pompele funebre nu știa exact despre ce era vorba. Detalii. Cele mai importante sfaturi primite au fost “mergi încet, încet în spatele preotului. Oprește el, oprești și tu!” și “Să nu oprești în intersecții, în oraș”. Atît. La prima înmormîntare, fiind multă lume, simțea că toți ochii sînt ațintiți pe el. “Eram atent la ceea ce se întîmpla în față, la ce face preotul, la orice numai cu gîndul la sicriu nu eram. Dacă mă întreba cineva atunci, nu știam că duc un sicriu în spate”. Cu timpul s-a diminuat curiozitatea. A ajuns să-și facă meseria și atît.

“În schimb, cînd duc un copil, atunci e mai rău. La copii mă înduioșez și eu. Uneori, ca să nu mă vadă lumea că-mi dau lacrimile, îmi ascund privirea, caut ceva imaginar prin mașină”, spune Marius.

* Peripeții în RAI

Ca peste tot, lucrurile nu merg strună mereu. Odată i-a explodat o roată la drum lung și era cu sicriul în spate. Nu l-a ajutat nimeni. S-a descurcat așa cum a putut. Îl oprește poliția ca pe oricare altcineva, ia amenzi ca orice… muritor de rînd. Altă dată, era foarte obosit, venea de la Giurgiu, și simțea cum i se mișcă scaunul șoferului. A oprit, a tras pe dreapta și a dormit. “Mortul își dormea somnul de veci, eu – pe cel de oboseală”.

* “Sîntem aici să-i ajutăm pe oameni, nu să-i jefuim”

Firma funerară la care lucrează Marius face și transport internațional. Sînt persoane care mor în străinătate și nu are familia bani de avion. Primește telefon, s-a urcat în mașină și pornește la drum. Chiar dacă sună macabru, lui Marius îi face plăcere să conducă mașina mortuară la drum lung. Spune că se comportă excelent. Dintre cele două firme care fac mașini mortuare, Mercedes și Volvo, a ales Mercedesul. Pentru eleganță și prestanță.

Prețurile serviciilor funerare sînt în funcție de puterea omului. “Nu pot să cer omului un million jumătate cînd văd că-i vai de mama lui. Facem reduceri, bonusuri, discounturi, pentru că sîntem aici să-i ajutăm pe oameni, nu să-i jefuim. Românul nu are bani în general. Au fost oameni care au pus mînă de la mîna pentru un sicriu, dar și familii cărora nu le-au plăcut sicriele de 2.000 de lei”, încheie Marius.

Oana IOSUB-TOMA