Pe 27 iulie, lua foc unul din blocurile nemțești din Piatra Neamț. Fără îndoială, a fost unul dintre evenimentele nefaste ale lunii.S-a acționat cu tot efectivul ISU, s-a adunat lume, au venit autoritățile la fața locului. Incendiul a fost stins și, în aceeași zi, s-a stabilit cauza: fumatul în locuri nepermise sau neprotejate termic corespunzător. Cineva – urmează să se stabilească cine anume – a urcat în pod, a fumat acolo, a lăsat un chiștoc aprins și de aici a pornit necazul. (Pentru aducere aminte, aici.)
Prima instituție care a reacționat a fost Primăria Piatra Neamț. O reacție de intenție, printr-un comunicat de presă care anunța cazare și masă pentru locatarii afectați. N-a fost cazul. Blocul, făcut nemțește, cu planșeu robust, a rezistat și focului, și tonelor de apă folosite la stingere.
Peste câteva zile, însă, au apărut problemele. Mulți dintre locatarii de la ultimul nivel n-au avut curaj să folosească instalația electrică. S-au culcat devreme, ca să nu aibă nevoie de becuri, fără să deschidă centralele pentru un duș necesar la vreme de vară, fără să folosească frigiderele, la fel de necesare, sau mașinile de spălat. La scurt timp, petele umede din tavane s-au transformat în mici culturi de mucegai, cu miros înțepător, care s-a râspândit în toate încăperile. Apoi au venit și vreo două ploi, care au pătruns în ziduri și au contribuit, decisiv, la ”confortul” locatarilor. Alte pete, apărute subtil pe la încheieturile construcției, plus teama că planșeul, care a rezistat deja la temperatură înaltă și, imediat, la apa rece, acum ar putea ceda i-au făcut pe oameni din ce în ce mai agitați. Au început discuțiile și, inevitabil, acuzațiile.
Fiecare și-a amintit cum s-a împărțit spațiul din pod, cine și, mai ales, prin ce metode a obținut mai mult, cum l-a compartimentat și ce materiale periculoase ținea acolo.
Al doilea episod a fost legat de deținătorii cheilor de acces, dar și dezbateri vizavi de ”antichitatea” ușilor, care, oricum, ar fi cedat la o împingere mai serioasă. Și, în fine, abia după incendiu, multă lume și-a amintit că o anumită familie cocea ardei și vinete în pod, dar în ziua în care ”s-a întâmplat”, cu siguranță, nu s-a ocupat nimeni cu așa ceva.
Concluzia tuturor analizelor făcute de locatari a fost, mai șoptit sau cu voce fermă, că ei sunt primii vinovați de izbucnirea incendiului, pentru că nu au fost suficient de vigilenți încât să limiteze accesul ”oricui” în pod, dar nici nu s-au gândit vreodată că toate vechiturile înghesuite în boxe ar putea arde. Cei mai șocați au fost, evident, locatarii care muncesc în Italia și vin acasă o dată pe an, dar și cei care nu erau în localitate când s-a întâmplat nenorocirea.
* ”Pot să jur cu mâna pe Biblie că era încuiat la pod!”
Elena Păduraru a fost plecată o lună din oraș. A primit un telefon: ”Vino, că a luat foc casa!”. S-a întors și a găsit blocul fără acoperiș. În casă, erau deja dâre negre pe la colțuri, de la apa folosită de pompieri la stingere. A dat ea cu o pensulă cu hipoclorit, dar tot este un miros greu în casă, deși stă mai tot timpul cu ferestrele deschise. Cea mai mare spaimă este să nu se prăbușească planșeul la vreo ploaie mai puternică. ”Dorm la ușă. Am un pat pe hol, sub o grindă, cel puțin aia nu cade să mă zdrobească. Și nu pornesc centrala. Mi-e frică. Nu știu, poate o fi intrat apa în ea, o mai las așa, că eu sunt singură, am pensie de 1.000 de lei, dacă se strică n-am bani s-o repar și n-am cu ce mă încălzi la iarnă. Acum mă chinuiesc, pun apa pe aragaz și mă spăl la lighean. Ce să fac? Dar problema cea mai gravă e cu acoperișul. Am pus niște folie în pod, dar, când plouă, se adună baltă, mă duc cu cârpa, strâng și-o storc în ligrean. Un domn de la parter a strigat la mine să nu mai arunc apa jos, dar ce să fac cu ea? S-o beau? Pot eu să cobor cu ligheanul pe scări, s-o arunc la baie, când abia merg? A venit un cineva de la Prefectură, Gigi Năstase, și a văzut pereții pătați, podul… A spus că o să ne ajute, dar când anume n-a mai spus”.
Elena Păduraru este bolnavă de coxartroză. Și în doliu după singurul copil, fiica ei – o suferință sufletească pe care o duce greu. Peste toate, a venit și nenorocirea cu incendiul. ”Nu pot să bănuiesc pe nimeni, că nu eram acasă și n-am cum să vorbesc. Dar știu că era încuiat la pod. Nu-mi închipui cum a intrat cineva să fumeze acolo”.
Lângă locuința Elenei Păduraru, este singurul apartament de 3 camere de pe etaj. Acolo locuiesc o femeie, fiica ei și cei doi copii ai acesteia. Apartamentul are o ferestră spre blocul turn. Este fereastra care s-a deschis larg când pompierul de pe autoscară a nimerit cu jetul de apă în ea. ”În ziua incendiului, am oprit lumina și am coborât afară”, spune Viorica Alexe.
”Când am venit, am găsit apă de-o palmă în toată casa. Am stat 10 zile fără frigider, că mi-a fost frică să dau drumul la curent. Mirosul și mucegaiul sunt cel mai greu de suportat. Am dat cu tuburi întregi de Sano peste tot, am scos tapetul din hol, dar miroase în continuare. La prima ploaie, a fost nenorocire, a fost mai rău decât la incendiu! A intrat apa peste tot, pe la toate îmbinările. Și atunci am oprit curentul 3 zile. Eu locuiesc în blocul ăsta de 60 de ani. Acum 3 ani s-au spart boxele din pod, așa că nu e prima dată când intră cine vrea. Interfonul merge și nu prea. Sau sună și când întrebi cine este spune «poșta». Normal că deschizi, dar cine știe dacă e poștașul sau altcineva… Însă cheie de la pod nu s-a dat nimănui. Eu pot să jur cu mâna pe Biblie că era încuiat! Fiecare avea acolo lucruri la care ținea. Fata mea dusese covoarele și o saltea mare, acum au ars toate. Cine a dat foc numai dacă a intrat pe la scara cealaltă, că pe aici nu avea cum. Am înțeles că s-a făcut un calcul și acoperișul costă 40.000 de euro de refăcut. Vin 110 milioane vechi de familie care stă la 3 camere și 90 de familie cu 2 camere. Nu cred să fie mulți locatari care să aibă banii ăștia”.
* ”De ce mă obligă legea să-mi fac asigurare și, când ia foc casa, nu primesc nimic?!”
În podul blocului, erau spații compartimentate pentru boxe. Oamenii își țineau acolo cartofii și murăturile pentru iarnă, dar și colecții de reviste vechi, mașini de scris, încălțăminte și îmbrăcăminte, covoare, saltele, mobilă sau tâmplăria din lemn care fusese înlocuită cu termopane.
Toate aceste lucruri, plus materialele – majoritatea inflamabile – folosite pentru compartimentare, au întreținut arderea podului de la un capăt la celălalt. Acum sunt spații de zeci de metri pătrați în care calci pe țiglă spartă. Puțini locatari și-au făcut, cât de cât, curățenie, să poată întinde folie. Pe alocuri, au rămas resturi de căpriori arși, cu cuie în ei, adevărate pericole în cazul în care gravitația le va înfrânge echilibrul fragil. Temerarii care adună apa de pe bucățile de folie – în ziua documentării noastre i-am văzut ”acționând” cu mopul pe Elena Păduraru și pe băiatul vecinei sale – își riscă, practic, viața de câte ori plouă.
La apartamentul de lângă Viorica Alexe, locuiesc Vasile Covrig și soția sa. Amândoi muncesc de mulți ani în Italia și vin în țară doar în vacanță. Anul trecut, s-au apucat de curățenie generală. Au chemat meseriași care au dat tencuiala jos, au îndreptat, au zugrăvit. Acum au găsit ”hărți” peste tot. ”Nu este posibil așa ceva!”, a spus, revoltat, bărbatul. ”A fost o conductă mare în pod, s-a spart, m-a inundat și mi-a făcut casa praf! M-am apucat de curățenie, am băgat o grămadă de bani și acum iar am casa praf! Am 5 ani de când mă chinuiesc să pun apartamentul ăsta la punct. Încă am avut noroc că planșeul este făcut ca lumea, nemțește, că, dacă era mai slab și se rupea în două, se ducea focul în tot blocul. Eu mă întreb, totuși, primăria nu are nicio responsabilitate? Este o clădire din zona de centru a orașului, sunt oameni care n-au bani… Să facă primăria acoperișul și apoi să recupereze banii de la locatari. Or să înceapă ploile de toamnă, or să cadă bucățile astea care au rămas atârnate pe casa scării. Dacă omoară pe cineva, cine răspunde? Cum să obligi asociația să-și asume responsabilitatea, când susții că ești oraș turistic cu pretenții? Sunt niște întâmplări pe care n-ai cum să le accepți. Eu am asigurare pentru casă. Am sunat avocata, a vorbit ea la firma de asigurări și nu primesc nimic! Numai dacă era calamitate naturală primeam despăgubiri. Așa, pentru incendiu, nu-mi dă niciun ban! De ce mă obligă legea să-mi fac o poliță, pe care o plătesc conștiincios, an de an, și, când ia foc casa, nu primesc nimic?! Și când vorbesc cu vecinii mai rău îmi fac! Ei cred că, dacă eu lucrez în Italia, mă așteaptă acolo un sac cu bani într-un copac și nu trebuie decât să-i culeg, că toți sunt cu dedicație pentru Vasile Covrig! Am de plătit taxe, rate, numai drumul până în România cu mașina m-a costat 500 de euro…! Și nu-i normal ca eu să muncesc de atâția ani ca să fac curățenie în casa asta și, de fiecare dată, să am probleme, din cauza altora, care nu sunt în stare să aibă grijă de locul în care trăiesc zi de zi”.
Proprietara ultimului apartament de pe scară, de la etajul III, era plecată din oraș de câteva săptămâni. După toate probabilitățile, casa ei trebuie să fi fost afectată mai mult decât cele ale vecinilor, pentru că nici măcar folie protectoare n-a pus nimeni în pod.
* ”La noi, instituțiile nu funcționează, iar oamenii s-au învățat să se descurce fiecare cum poate”
La scara cealaltă, la prima ușă ne-a deschis Maria Dabija. Femeie în vârstă, pe care a venit s-o ajute fiul de la Târgu Neamț, să scoată toate covoarele și perdelele, să le ducă la spălat. Când plouă, pune lighene prin toate colțurile pe unde picură. Și, între ploi, dă cu clor prin toată casa. Umezeala, însă, se simte.
”Eram la piață când a luat foc. Lumea spune că cineva de la scara cealaltă, un bărbat cu probleme psihice, ar fi dat cheie unor băieți să doarmă în pod. De acolo s-a aprins și pe urmă au venit flăcările încoace. Acum cine răspunde? Dacă omul nu e sănătos la cap, nu trebuia să aibă el cheie”.
Alături de casa Mariei Dabija, e apartamentul lui Doru Lăiu. De fapt, al mamei lui, care a murit și i l-a lăsat moștenire. Bărbatul și soția lui locuiesc și muncesc în Italia. Au venit acasă în vacanță, dar n-au unde locui, așa că stau la pensiune. Aerul din apartament, un amestec între mirosul de mucegai, igrasie și o cantitate mare de substanțe de curățenie, este irespirabil, pur și simplu.
”Noi am scos apartamentul la vânzare, iar fiul meu, care a venit acasă în luna noiembrie 2016, a văzut niște țigle care stăteau să cadă de pe acoperiș și a sunat la pompieri. I s-a spus să meargă la asociația de proprietari. La asociație, toate se rezolvă simplu: nu sunt bani! Iar cine s-a lipit pe acolo are avantaje personale. De exemplu, cel mai mare spațiu din pod pe care îl avea cineva era al domnului Cazacu, care este șef de scară. Eu n-am nicio problemă cu asta, fiecare se descurcă, dar nu e normal să ai și niște responsabilități? Să verifici ce se întâmplă, cine intră, ce face acolo… Eu, de când, am venit acasă, am aflat că domnul Nacu cocea acolo ardei și vinete. Știa tot blocul, nimeni nu i-a spus nimic, nu i-a interzis în vreun fel. Nu e normal așa ceva! Tot blocul știa, de asemenea, că băiatul ăla cu boli mintale are cheie și se duce acolo cu prietenii, la fumat și la băut bere. Nimeni n-a spus nimic. Acum, când stau toți de la ultimul etaj cu lighenele pe jos și cu cârpa în mână, eu – care am fost plecat în Italia și am văzut pe internet cum arde blocul -, ar trebui să plâng de mila cuiva?”.
Ieșind din când în când pe casa scării, după o gură de aer curat, soția domnului Lăiu ne-a spus că ei i-ar fi frică să angajeze pe cineva pentru curățenie în pod, pe suprafața aferentă apartamentului. Mentalitate de om responsabil, care se gândește că există riscul de accident și nu ar pune în pericol viața cuiva, chiar dacă interesul ei ar fi ca podul să fie curățat cât mai repede: ”De aia nu se schimbă lucrurile în țara asta! Pentru că fiecare așteaptă să facă celălalt ceva și nu există o unitate de decizie, o instituție care să funcționeze ceas! A luat foc acoperișul… Păi, a doua zi, deja trebuia curățat locul și a treia zi proiectat un alt acoperiș, ca să fie gata în cel mai scurt timp! Nu! Aici trebuie să treacă 5 ani, să cadă blocul cu totul. Cum pot eu să chem pe cineva, să-i dau 100 de lei să facă ordine pe partea mea și apoi să stau cu frica în sân că se poate prăbuși vreo grindă peste el sau poate aluneca să cadă în cap de la etajul III? Aici trebuie să vină oameni care au echipament de protecție, să fie în siguranță. Dar, la noi, instituțiile nu funcționează, iar oamenii s-au învățat să se descurce fiecare cum poate”.
Singurul apartament care n-a avut deloc de suferit, nici de urma incendiului, nici de pe urma ploilor, este cel cu numărul 32, situat pe colțul din dreapta blocului, unde flăcările n-au ajuns. Un alt apartament, de alături, sigur afectat după cum arată planșeul, este al unei familii, care era plecată din oraș de vreo două săptămâni. Ușor de presupus că, în acest timp, în care au căzut și ceva ploi, mucegaiul a sporit corespunzător.
Imediat după incendiu, polițiștii au deschis un dosar penal pentru distrugere, urmând a identifica persoana care a fumat în pod. Au fost audiați absolut toți locatarii, nu doar cei de la etajul III, care au avut cel mai mult de suferit. Cu excepția unui bărbat – care nu locuiește la ultimul nivel, dar a considerat că este prejudiciat implicit, pentru că valoarea apartamentului lui a scăzut din cauza incendiului -, nimeni nu s-a constituit parte civilă în dosar. Adică niciun locatar nu are pretenția ca acea persoană care a incendiat podul să suporte costurile construirii unui nou acoperiș.
Poate este modul în care oamenii își recunosc vina de a nu fi fost vigilenți și de-a fi lăsat accesul în pod la voia întâmplării. Poate este expresia spiritului civic amorțit de ani de zile, până și în situațiile în care minimul lor confort a fost lovit pe toate planurile. Sau poate este sfânta delăsare românească, în genul acela de acceptare a unei fatalități pentru care nu pare nimeni vinovat, ci ”așa a fost să fie”. Problema este că vine toamna, vor urma zile reci, cu ploi, cu teama că intră apa în instalația electrică și că planșeul, care este singurul ”acoperiș”, va începe să cedeze. În fața acestei posibilități, oamenii, care stau pe întuneric de frică și nu îndrăznesc să pornească centralele pentru o baie caldă, au o singură armă: mopul!
Cristina MIRCEA
