Știința de carte a fost în vechime inaccesibilă fiului de țăran, puțini au fost cei care au învățat a citi și a scrie pe lângă mănăstiri sau schituri. Pe la jumătatea veacului al XIX-lea apar primele încercări de şcoli particulare în satele de pe cursul mijlociu al Bistriţei şi acordăm atenţia noastră unei figuri luminoase de învăţător, Petru Sălăgeanu, într-un scurt portret.
La începutul secolului al XIX-lea, apar în Neamț primele școli cu caracter laic, înlocuind pe cele catehetice, care dispar încet-încet până în 1859. Astfel de școli existau la Piatra-Neamț, la Humulești (a pârcălabului Ioan de sub Deal, unde Ion Creangă l-a avut dascăl pe bădița Vasile), și în alte localități. Primele școli de stat apar alături de cele particulare, începând cu anul 1832. Astfel, în decembrie 1831, „Țirculara” nr. 131 a Epitropiei învățăturilor publice către isprăvnicia Neamțului, se vorbește despre „…gătirea caselor pentru școale…”, iar „Ocârmuirea, a cărei fericire și siguranță să razămă de la luminata creștere și luminare a cetățenilor săi, (…) s-au îngrijit cu obștească creștere și învățătură prin așezarea școalelor publice”.
Coborând din Dorna spre Poiana Largului, descoperim ca perioadă de început al învățământului oficial-laic, în general, la mijlocul secolului al XIX-lea. Astfel, în zona Crucea, încă înainte de 1860 funcționa o școală neoficială, dascălul bisericii fiind cel care preda câtorva copii din sat. Abia în 1888 școala devine oficială, primul învățător fiind Neculai Vasiliu din Târgu Frumos. În Broșteni exista o școală inferioară de meserii încă din 1840, înființată de logofătul Alexandru Balș (proprietarul de atunci al moșiei Broșteni). Despre învățământul din Borca se știe că a apărut oficial la 1854, odată cu prima școală având ca învățător pe viitorul preot Vasile Vasiliu. În Farcașa, prima școală este datată în 1859, cu peste 30 de elevi, într-un local propriu, având ca învățător pe I. Mironescu, din Nicorești. Ca urmare a acestei dezvoltări, în 1870, pe tot teritoriul județului Neamț existau 54 de școli rurale cu 60 de învățători și 7 școli urbane cu 13 institutori. Dar, o dezvoltare mai accentuată a învățământului apare abia după independența din 1877. În 1880, o statistică ne arată că în județ erau 62 școli primare rurale cu 2.220 de elevi și 11 școli urbane cu 1.056 elevi.
Despre şcolile vechi de la poale de Ceahlău, mărturiile sunt puţine. Înaintea instituirii învăţământului de stat (1865) exista o formă rudimentară de învăţământ, care fiinţa în mediul religios: schituri, mănăstiri şi biserici, unde predau călugări ştiutori de carte, respectiv dascăli, diaconi şi chiar preoţi. Elevul învăţa cititul, uneori şi scrisul, pe cărţi de rugăciuni pe slovă veche (chirilică), după metode greoaie. Numărul elevilor era destul de redus, provenind, îndeosebi, din părinţi cu dare de mână. Unele menţiuni arată că şi în zona noastră au existat aceste forme de învăţământ anterior anului 1852 – data fondării învăţământului primar în satul Schit de către cărturarul Petru Sălăgeanu. Astfel de menţiuni se întâlnesc în „Monografia Şcolii din Ceahlău” din care cităm: „În satul Răpciune din comuna Hangu exista schitul de maice Poiana de sub Ponoare sau Răpciuniţa. Şi aici învăţau fiii de gospodari din sat şi din alte comune de pe valea Bistriţei. La această şcoală a învăţat Ana V. Vlad şi Maria M. Galinescu, mama profesorului Gavriil Galinescu, fost director al Gimnazului Hangu.” Despre existenţa acestei şcoli ne vorbeşte şi Gheorghe Ungureanu în studiul său „Mănastirea Hangului-Buhalniţa” din 1931. De asemenea, din cartea profesorului Gheorghe Drugă „Istoria Hangului” aflăm: „Dintre călugării de la Mănăstirea Buhalniţa, era socotit bun cărturar şi caligraf, Serafim Ionescu. După ce a plecat la Schiul Durău, copiii de la Buhalniţa se deplasau la Schitul Maicilor, pe pârâul Răpciuniţa, unde maica Elisaveta Ion se îndeletnicea cu mesteşugul învăţăturii”. Dr. Gh. Iacomi, în cartea sa „Din trecutul vieţii monahale în zona Ceahlău”, nota despre călugării ce ştiau carte de la Cerebuc, iar la Schitişor: „La începuturile ei, această aşezare înlesnea tineretului practicarea cititului, aşa că erau mulţi cititori şi puţini scriitori”.
În Schitul Hangului şi Răpciunea Hangului (până în 1926, acestea aparţinând comunei Hangu) situaţia învăţământului s-a schimbat radical după venirea în satul Schit a refugiatului ardelean Petru Sălăgeanu, fugit de persecuţiile declanşate de autorităţile maghiare împotriva românilor, care au participat la revoluţia din 1848.
Pregătirea lui cărturărească – licenţiat în teologie la Blaj, cunoscător de limbi străine (latină, franceză, germana şi maghiară) – nu a scăpat atenţiei sătenilor. Cum se aflau în căutarea unui învăţător pentru copiii lor, au obţinut acordul său, convenind cu plata în natură, dar şi cu bani, după posibilităţi. Astfel, Petru Sălăgeanu fondează şcoala primară particulară (autorizată de autorităţi) în Schitul Hangului, care îşi va deschide porţile în octombrie 1852. La început au fost 14 copii, dar numărul lor a crescut continuu, mai ales prin venirea lor din localităţile învecinate. O dotare minimă a fost asigurată de părinţii copiilor, spaţiul era în continuă schimbare: în pridvorul bisericii de la Palat, în casele sătenilor, într-o chilie de la Schitişor (după plecarea maicilor) şi, în sfârşit, într-o căsuţă obţinută gratuit de la arendaşii moşiei Sturdza, situată la Gura Schitului, care va funcţiona cu destinaţie de şcoală până la demolarea construcţiilor din cuveta lacului (1958).
Greutăţi au fost mari şi destule. În 1864, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a adoptat „Legea Instrucţiunii publice”, prin care se reforma învăţământul, potrivit căreia în comune se înfiinţau şcoli întreţinute de stat. Şcoala din Gura Schitului Hangu a luat fiinţă ca şcoală de stat la 1 ianuarie 1865, cu un singur post în care a fost numit învăţător Petru Sălăgeanu. Dar greutăţile nu au întârziat a se ivi: căsuţa obţinută de la fraţii Ciontu devenea neîncăpătoare, iar condiţiile au devenit, cu timpul, deplorabile: pereţii cu tencuiala căzută, acoperişul şi tavanul sparte, sobe inutilizabile, fără utilizare minimă (bănci, scaune, tablă), fără fonduri necesare procurării de materiale didactice de strictă necesitate, neplata la timp a odăieşului şi a învăţătorului, etc.
Acest şirag al necazurilor a fost semnalat de învăţător în zeci şi zeci de rapoarte înaintate forurilor superioare, dar rămase, în marea lor majoritate, fără răspuns. Din aceste motive frecvenţa era slabă, iar fetele nu prea erau date la şcoală. Autorităţile locale nu luau măsuri în acest sens.
După o evidenţă din 1900, la şcoala din Răpciune erau 254 copii de vârstă şcolară, din care înscrişi 78, doar 70 urmau regulat. Din aceştia 76 au fost prezenţi la examen şi au promovat 75. Aceste neajunsuri erau consemnate adesea şi de revizorii şcolari. În condiţiile unei săli de clase, a unui singur post la mai multe clase şi a activităţii pe toată ziua, munca devenea istovitoare, descurajantă. De aceste condiţii a avut parte Petru Sălăgeanu, pe tot parcursul carierei sale didactice (40 de ani).
În pofida acestor greutăţi, munca eroică a învăţătorului a menţinut faima şcolii la cote ridicate, graţie competenţei şi capacitaţii sale de muncă. Petru Sălăgeanu, acest original personaj – înalt, voinic cu plete şi barbă şi în nelipsitul său costum ardelenesc -, a avut parte de o viaţă grea, zbuciumată). Tatăl său, preot Teodor Sălăgeanu, şi-a pierdut viaţa în sângeroasele evenimente ale revoluţiei de la 1848. El, Petru, a trecut, în aprilie 1852, Ceahlăul prin pasul „Scaune” cu numeroasa sa familie – mama, soţia şi 8 surori mai mici – cărora a trebuit să le asigure existenţa şi rostul fiecăreia în viaţă, muncind din greu. A fost împroprietărit în 1864 şi reuşeşte să-şi înjghebeze propria locuinţă. Faima lui de cărturar şi reputat cadru didactic a atras atenţia unor oameni de cultură, care în trecerea lor prin Ceahlău nu omiteau a-l vizita. Calistrat Hogaş, în cartea sa „În munţii Neamţului” îl numeşte „vestitul învăţător al muntelui”.
După 40 de ani presăraţi cu greutăţi (12 ani de învăţământ particular şi 28 de ani în învăţământul de stat), iese la pensie, în 1895. Eforturile şi roadele muncii lui n-au trecut neobservate de forurile superioare, decernându-i-se medalia „Serviciu credincios clasa I-a”. Eminentul învăţător Petru Sălăgeanu a încetat din viaţă în 1911, la vârsta de 79 de ani. Alături de arhaica şcoală s-a ridicat, din cărămidă, un nou local de şcoală, cu două săli de clasă, un antreu la mijloc şi cancelarie şi alături o locuinţă pentru director, construcţie spaţioasă şi elevată, unde copii veneau mai cu drag, mai cu încredere. Inaugurarea a avut loc la 29 august 1904, sub direcţia vrednicului învăţător Dumitru Diaconiţa, succesorul lui Petru Sălăgeanu. În aceste două localuri (vechi şi nou) au învăţat copii din Gura Schitului, Răpciune, Reteş şi Leteşti până în 1959, când au fost demolate, fiind sub nivelul maxim al viitorului lac.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
Parteneri
Mesagerul Bacău Foto/Video.Razie de amploare în cluburile și pe străzile din Bacău: sute de persoane legitimate și zeci de șoferi testați de polițiști 
ZCH Acțiune pe DN15, în Neamț: 123 de sancțiuni și 13 permise reținute 
NewsEdge Socialiștii americani și paradoxul privilegiului. De ce oameni înstăriți se îndreaptă spre stânga radicală 
BusinessEdge Cum poate fi gestionată „era electricității”. Directorul AIE avertizează asupra noilor riscuri energetice 
