ŞTEFAN CEL MARE ȘI ȚINUTUL NEAMȚULUI

Despre Ştefan cel Mare s-a scris mult. Nu e de mirare, căci a fost considerat „cel mai mare român” (deşi a fost cât pe ce să fie ales „cel mai mare român” un neamţ!). A fost un personaj care a însufleţit epoca romantică, a fost evocat de Eminescu, a fost unul dintre reperele principale ale operei lui Sadoveanu, ale Cenaclului „Flacăra” sau ale cinematografiei naţional-comuniste. Şi alegerile nu au fost fortuite. Perioada domniei lui Ştefan cel Mare a fost cea mai importantă din istoria Moldovei şi, de bună seamă, şi din istoria ţinutului Neamţ, care s-a aflat în atenţia marelui domnitor, el zidind aici mănăstiri, ridicând cetăţi şi curţi domneşti sau purtând bătălii pe aceste meleaguri. Vom încerca să evidenţiem câteva dintre legăturile marelui voievod cu ţinutul nostru.

După un exil de mai mulţi ani, tânărul Ştefan, consideră că a venit vremea să se urce pe tronul tatălui său. La data de 12 aprilie 1457, în fruntea unei oştiri de 6.000 de oameni îl învinge pe Petru Aron la Doljeşti în ţinutul Neamţului. A doua bătălie dintre cei doi se dă la Orbic, tot în ţinutul Neamţului, la 14 aprilie 1457, iar Petru Aron, învins, este silit să ia calea pribegiei în Polonia. În amintirea acestei victorii, pe „Dealul Ungurilor”, în anul 1957, este ridicat un monument comemorativ, prin contribuţia cetăţenilor comunei.

Ştefan cel Mare a început reconstruirea cetăţilor Sucevei şi Neamţului, de asemenea, întărirea cetăţii Roman, importante pentru salba de fortificaţii, iar, pe malul Siretului, în apropiere de Gâdinți, ridică Cetatea Nouă.

Din documentele perioadei sale se constată diferitele forme de proprietate şi activităţile economice ale zonei. Apar hotărnicii, întăriri de hotare, privilegii, interziceri. Interesant de remarcat că practicarea plutăritului în judeţul Neamţ este atestată într-un document din anul 1466, în care se subliniază că locuitorii din Negoiești nu vor plăti vamă pentru plute. Prin acest document putem vorbi de o atestare și nicidecum de începuturile plutăritului care se pierd în vremuri, înainte de întemeierea Moldovei. S-a considerat că pe Bistriţa s-a făcut plutărit din vechime, chiar şi saşii în secolul al XIII-lea, coborând plute pe râu spre zona de şes. Plutăritul a fost una dintre ocupaţiile importante ale ţinutului Neamţului, alături de tăierea lemnului, cărăuşia sau creşterea animalelor. În zona montană, la hotarele apusene ale ţării, erau trimişi şi iscoadele şi străjerii graniţelor. Domnitorul acorda o mare atenție hotarului vestic, căci acolo își aflase adăpost, în Ungaria, unchiul său Petru Aron. În toamna anului 1467, regele Ungariei, Matei Corvinul, a decis efectuarea unei expediții „de pedepsire” a voievodului Moldovei, ca urmare a incursiunilor repetate ale acestuia în „secuime” și în alte zone din Transilvania pentru capturarea ucigașului tatălui său, Petru Aron. Campania viza, deopotrivă, și răzbunarea pentru faptul că Ștefan cel Mare reinstaurase stăpânirea Moldovei asupra cetății Chilia, care fusese cedată ungurilor de Petru al II-lea în 1448. Oastea ungurească a pătruns în Moldova pe drumul mai lesnicios, prin pasul Trotuș. După ce a încercat să-i oprească în trecătoare, Ștefan a dispus retragerea oștenilor moldoveni, hărțuindu-l tot timpul pe regele Matias. A fost ars târgul Bacău şi până la 29 noiembrie oastea ungară a ajuns la Roman. Orașul a fost ales de domnul Moldovei pentru o rezistență cât mai îndelungată, pentru a îngădui pregătirea bătăliei decisive de la Baia. Cronicarul Antonio Bonfiniu scria: „După ce a ieșit la loc mai deschis și-a așezat tabăra lângă târgul Romanului… Aceasta are ziduri de lemn, întărite cu val și cu șanț, iar râul Siret îl scaldă; lângă mal se află o cetățuie întărită mai mult prin straja ei, decât prin meșteșug războinic”.

Regele, scria cronicarul, „după arderea târgului Romanului, peste tot pe unde își poartă calea pustiește totul; pretutindeni, cu foc și fier, satele și târgușoarele, iar oastea mână oameni și turme cu o pradă uriașă”. Aceste grozăvii nu l-au determinat pe Ştefan voievod să iasă din ascunzătorile codrilor şi să primească lupta în câmp deschis. Plecând din Roman, oştirea lui Matei Corvin a părăsit drumul Siretului, luând-o spre Suceava pe drumul Băii, cu nădejdea că în vechea capitală vor afla destulă avere de jefuit din bogatele gospodării ale negustorilor şi meşteşugarilor saşi. Populaţia fusese evacuată de călăreţii domneşti, dar pivniţele cu vin au rămas la îndemâna hulpavei oştiri, flămândă şi obosită de calvarul drumului.

Ştefan cel Mare, în preajma Crăciunului, la Baia, repurtează o strălucitoare victorie, învingând oastea trufaşului rege maghiar Matei Corvin, care petrecea în târgul ce luase foc din patru părţi. Regele, înfrânt şi rănit de un vârf de arbaletă, îşi află scăparea în defecţiunea călărimii moldovene şi alege calea mai scurtă spre Transilvania, peste „Calea Mare”, spre Hangu, pe drum anevoios. Mai mult, pe drumul de retragere, spune cronica, localnicii au ripostat din palănci şi au blocat drumul cu arbori, silind pe rege să renunţe la care, bagajele grele şi la 500 de tunuri, îngropate pentru a nu intra în posesia moldovenilor. Regele, transportat pe o targă, scapă pe drumul Tulgheşului în Giurgeu.

Acţiunea lui Matei Corvin, cerută şi sprijinită de Petru Aron, se sfârşeşte cu un eşec, dar fostul domn perseverează în încercările sale şi, peste trei ani, la 1470, stângând trupe de mercenari, urmează acelaşi drum, al Tulgheşului, mizând pe surpriză. Dar, prudentul voievod Ştefan cel Mare, înţelegând importanţa supravegherii şi apărării trecătorii, realizează un eficient sistem de iscoade şi plăieşi, astfel că atuul numit surpriză este pierdut şi Petru Aron este înfrânt lângă Buhuşi.

Neplata tributului către turci duce la o campanie mai neobişnuită a turcilor şi anume o campanie pe timp de iarnă, sub conducerea lui Soliman Hadâmbul. Acesta este înfrânt la Vaslui în ianuarie 1475. Mehmet Fatih, cuceritorul Bizanţului, purcede la o nouă expediţie de luptă, îndelung pregătită, sprijinită de flotă şi în plus ordonând şi un atac al hoardelor tătare. Rămas fără grosul ţărănimii, plecată să-şi apere gospodăriile de urdiile tătare, cu trupele de „viteji”, domnul Moldovei încearcă să facă faţă turcilor întărind o tabără la Valea-Albă, tot în ţinutul Neamţului, vizând o retragere spre hotarul Transilvaniei în caz că cetăţile nu ar fi rezistat. El avea în vedere posibilitățile de retragere pe „Calea Mare”, spre Hangu. Datorită unei astfel de prevederi, el și-a putut salva cea mai mare parte din oștire pe care, apoi – probabil – a reorganizat-o în regiunea Hangu. Tot aici au putut să-i vină în ajutor „păstorii și argații din munți”.

Urmând drumul Siretului, Mehmed al II-lea avea ca ţintă capitala ţării, Suceava. Ştefan cel Mare a dat ordin să se reţină pe cât posibil înaintarea oastei turceşti, fiindcă în acest timp deplasa spre regiunile de munte populaţia, cu tot ce putea lua cu ea, în special vitele.

Mehmed al II-lea și-a îndreptat oastea spre regiunea Neamţului, unde fusese informat că există o cetate în care ar mai fi fost încă un număr din prizonierii care au fost capturaţi de moldoveni în lupta de la Vaslui. Ştefan cel Mare dorea amânarea luptei, fiindcă disproporţia numerică dintre forţele sale şi cele otomane era mare.

La Valea-Albă, care acum se numeşte Războieni, toată floarea vitejimii moldave cade în luptă, cum glăsuieşte, cu vorbe simple şi pline de durere, pisania bisericii ridicate pe mormântul comun. După Războieni, Mehmed al II-lea a suferit un eşec în faţa Cetăţii Neamţului, unde credea greşit că s-a adăpostit Ştefan cel Mare şi s-ar fi aflat prizonieri turci. Asediul a ţinut 8 zile, timp în care apărătorii au provocat pierderi turcilor, distrugându-le câteva piese de asediu şi omorându-le comandantul artileriei. Ştefan a trimis o parte din oştirea care îi mai rămăsese în ajutorul portarului Şandru, cu poruncă să moară pe zidurile cetăţii, dar să nu deschidă porţile, iar el cu restul oştenilor de nădejde a rămas prin pădurile din preajma Neamţului, aşteptând să se întoarcă cei lăsaţi să-şi apere vetrele de tătari, gătindu-şi totodată o oştire nouă. Ştefan a reuşit să-şi adune 16.000 de oameni. Tradiţia spune că voievodul, hăituit de spahii, s-ar fi adăpostit în zona Hangului, în poiana Colibiţa, până când „i-a sărit ţara în ajutor” şi a scos duşmanul din ţară. Au urmat apoi alte bătălii şi noi succese pentru voievodul Moldovei, noi lăcaşe de cult construite, cetăţi şi curţi domneşti. O domnie mare şi întreagă.

Ştefan cel Mare şi Sfânt îşi lua rămas bun de la Ţara Moldovei, pe care-o cârmuise cu iscusinţă aproape jumătate de veac, în iulie al lui 1504, lăsând Moldova îndurerată, dar liberă între hotarele ei. Urmaşii săi din stirpea muşatină, sau movileşti, sau alţii, români sau străini, nu au reuşit să ducă mai departe opera ilustrului înaintaş, ci au pierdut independenţa, chiar autonomia şi moşii ale Moldovei. Fiecare generaţie a gândit la marele domnitor şi l-au chemat de dincolo de veacuri precum Eminescu: „Ştefane, Măria Ta/Tu la Putna nu mai sta…” sau precum Păunescu: „Ridică-te, Ştefane,/Şi vezi-ţi fiii/Căci viaţa în lume e grea…”. Şi astăzi mulţi dintre români şi-ar dori astfel de conducători şi nu să aibă printre cei ce le hotărăsc destinele personaje caragialeşti.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

Parteneri

---

Mesagerul Bacău Ceremonie militară și religioasă de omagiere a Eroilor Neamului la Slănic Moldova ZCH Casa de Pensii are un nou portal – ce informații pot afla pensionarii și oamenii muncii NewsEdge Marius Budăi atacă austeritatea de la Guvern: „Pentru români: strângeţi cureaua. Pentru Guvern: mai largă nota de plată” BusinessEdge Grupul polonez Symfonia cumpără compania românească Setrio. Peste 55.000 de firme folosesc soluțiile sale software