ÎNCEPUTURILE PERIOADEI COMUNISTE / „ORAŞUL MĂRII DINTRE MUNŢI”

Perioada comunistă a însemnat pentru judeţele Neamţ şi Roman şi apoi pentru judeţul Neamţ, la fel ca pentru întreaga ţară, la începuturile ei, impunerea modelului sovietic în toate domeniile de activitate. Nu au lipsit nici de aici detestatele Sovromuri, cu activitate intensă mai ales în industria lemnului. La data de 8 mai 1945 a fost semnat un acord comercial cu U.R.S.S. prin care se înființau sovromurile. Au fost înființate astfel Sovrompetrol, Sovrommetal, Sovromtransport, Societatea Sovromlemn, Banca Sovieto-Română și altele. Aceste societăți au fost desființate în 1956, dar în cei zece ani de existență acestea au fost principala modalitate prin care U.R.S.S a exploatat România. Nu a fost ocolită regiunea de colectivizare, mai ales în zonele de şes, eveniment care a adus multă suferinţă pentru locuitori. Strămutările care au fost cauzate de apariţia lacului a făcut ca mulţi dintre săteni să-și strângă morţii din cimitire, şi-au mutat sau şi-au pierdut bisericile şi gospodăriile. Locuitorii satelor inundate şi-au mutat casele pe culmi sau au plecat spre Târgu-Neamţ (satul Humuleştii Noi fiind alcătuit în mare parte din „hangani” sau la Piatra-Neamţ pe străzi ce astăzi se numesc Audia, Hangu sau Poiana Teiului).

Toamna anului 1944 vine cu o situație grea pentru locuitorii județului Neamț: 10 comune de pe linia frontului au rămas fără semănături, comunele din zona de munte au pierdut aproape totul la trecerea frontului, astfel că exista o lipsă acută de produse alimentare. Acest lucru a dus la scumpirea exagerată a alimentelor și înflorirea comerțului clandestin. La toate acestea se adaugă și dificultatea de transport spre zonă, datorită diferenței de ecartament dintre liniile ferate și necesitatea transbordărilor de la Adjud sau Bacău. Dar războiul s-a sfârşit şi la 9 mai 1945, data încheierii oficiale a celui de-al doilea război mondial, pe străzile din oraşe a fost bucurie. În centrul orașului Piatra-Neamț a apărut un car alegoric, făcut dintr-o mașină în care erau un ofițer și trei gorniști. Mașina era pavoazată cu brad, frunze de tei și flori, împodobită cu steaguri tricolore și lozinci care anunțau victoria. Manifestații de bucurie au fost în acea zi și în mai multe comune mai mari din județ. Comuniştii făceau primii paşi spre preluarea puterii. La 16 decembrie 1944, a fost instalat primul prefect reprezentant al comuniștilor: Ion Lascăr, cu veche activitate comunistă, ilegalist al perioadei interbelice. La 6 martie 1945 a fost instaurat guvernul Petru Groza şi astfel s-au efectuat schimbări importante de conducere în Neamţ şi Roman. Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 10-11 iunie, votată de Marea Adunare Națională la 11 iunie 1948, decide naționalizarea principalelor mijloace de producție industriale, miniere, bancare, de asigurări, transport. În ședința Consiliului de Miniștri din 20 martie 1945, este anunțată definitivarea proiectului de lege al reformei agrare: „Guvernul țării, legiferând reforma agrară a hotărât să satisfacă astfel, una dintre cele mai arzătoare năzuințe ale țărănimii noastre: dreptul de a stăpâni pământul pe care ea îl muncește”. Cooperativizarea agriculturii s-a materializat în județul Neamț, încă de la „primul îndemn”, în iulie la Zănești, în august la Costișa, apoi în Piatra Șoimului, Roznov, Săvinești, Dumbrava Roșie, Girov. Zone ale judeţului considerate mai puţin propice agriculturii, au scăpat de colectivizare.

Barajul de la Bicaz

Complexul hidroenergetic de la Bicaz a fost proiectat pentru prima dată de inginerul Dimitrie Leonida în 1908. Lipsa finanţării şi declanşarea războiului au amânat punerea în aplicare a proiectului. Dar instaurarea regimului comunist în România, care urmărea dezvoltarea industriei grele, a relansat planul construirii barajului de la Bicaz şi al hidrocentralei de la Stejaru. În iarna dintre 1950 şi 1951 au fost construite primele barăci destinate pentru conducerea tehnică, dormitoare pentru muncitori şi magazii de materiale, s-a construit în colonia muncitorească Dodeni o cantină, ce urmau să asigure condiţii minime pentru muncitori. În primăvara anului 1951 s-a realizat modificarea cursului apelor Bistriţei, fiind posibilă executarea săpăturilor până la adâncimea de 30 metri şi consolidarea rocilor prin injecţii de ciment la 10-20 metri. Începând cu 1953 au fost puse în funcţiune: Fabrica de ciment Bicaz şi Fabrica de Betoane. Aceste obiective aveau să asigure cantităţile necesare de beton ce urmau să fie turnate în corpul barajului. Transportul şi turnarea betonului s-a realizat prin amplasarea de macarale funiculare germane pe cele două maluri ale Bistriţei. Turnarea betoanelor a început la finele anului 1955 și s-a încheiat în octombrie 1960. S-a început apoi lucrul la şantierul tunelului pe sub muntele Botoşanu pe o distanţă de 4.655 metri. Tunelul trebuia să asigure transportul apei din lacul de acumulare până la uzina de la Stejaru. Apa transportată prin galerie intra direct în centrala hidroelectică de la Stejaru, iar prin turbinare se obţinea o putere instalată de 210 kw. În perioada construcţiei, şantierul de la Bicaz a fost tot timpul în atenţia liderilor Partidului Muncitoresc Roman şi pentru că unul dintre inginerii care lucrau aici era chiar fiul lui Petru Groza, Octavian Groza. La construirea barajului de la Bicaz au fost folosiţi deţinutii politici organizaţi în două lagăre: unul la Dodeni, iar celălalt pe actualul amplasament al stadionului oraşului.

Condiţiile dure de muncă şi lipsa de experienţă a deţinuţilor politici au determinat producerea a numeroase accidente de muncă din care au rezultat morţi şi răniţi. Numărul lor nu se ştie exact, deoarece multe din accidente nu au fost raportate sau consemnate. La 1 iulie 1960, sistemul hidroenergetic de la Bicaz a fost dat în folosinţă. Deşi era o realizare de primă importanţă pentru economia ţării, meritele miilor de deţinuţi politici care au muncit şi murit nu au fost amintite până în 1990. Odată închise gurile de evacuare ale barajului, acumularea apei Bistriţei a cuprins zone întinse până la Poiana Largului, fiind afectate localităţile de pe Valea Bistriţei: Cârnu, Secu, Izvorul Alb, Potoci, Rugineşti, Buhalniţa, Grozăveşti, Chiriţeni, Hangu şi Ceahlău. În prealabil, la 18 octombrie 1958, Biroul Politic al PMR aproba desfiinţarea raionului Ceahlău şi începerea acţiunii de strămutare a locuitorilor zonei: „Se aprobă propunerea cu privire la desfiinţarea raionului Ceahlău şi trecerea celor 8 comune la raionul Piatra Neamţ, regiunea Bacău”. În total, pentru realizarea lacului de acumulare a fost necesară mutarea a 2.291 de gospodării, cu un număr de 18.760 de locuitori din 20 de sate. Majoritatea acestora, 13.196, au preferat să se mute pe versanţii din apropierea locurilor natale, ceilalţi acceptând strămutarea în alte zone. Se năştea un nou oraş, Bicazul, „oraşul mării dintre munţi”, iar presa comunistă nota că în 1955 existau în șantierul de la Bicaz un club central, 5 cluburi muncitorești, 7 școli, 6 biblioteci cu peste 17.000 de volume.

Fabrica de Ciment

Construită în perioada 1951-1955, pentru a asigura cimentul necesar șantiereelor hidrocentralei, fabrica de ciment din Bicaz a rămas ca unitate permanentă, extinzându-se de la un an la altul și ajungând de la 3 la 7 linii tehnologice. Ea a atins proporțiile unui adevărat complex industrial, a cărei producție anuală de ciment era de două ori mai mare decât cea înregistrată de întreaga industrie a materialelor de construcție din România în 1938. Cimenturile de la Bicaz, recunoscute pentru calitatea lor, erau căutate nu numai pe șantierele noastre, ci și peste hotare, în numeroase țări ale lumii, împreună cu celelalte produse ale fabricii: plăci și tuburi de presiune din azbociment, var și amendamente calcaroase pentru solurile acide. Folosind marna din cariera Țepeșeni și calcarul din Cheile Bicazului, Fabrica de ciment și azbociment Bicaz își desfășura activitatea productivă pe o arie cu o lungime de aproximativ 25 km, aproape 2.000 din cei 10.000 de locuitori ai orașului fiind salariații săi.

Astăzi, mulţi dintre cei care trec pe barajul de la Bicaz se opresc şi se minunează. Maiestuozitate, trăinicie… Nostalgie… Suferinţă, multă suferinţă… despre care am aflat, cei mai mulţi dintre noi, târziu. Fabrica de ciment din Bicaz, care umplea strada când ieşea un schimb de la muncă, este acum un colos de ruină cenuşie. Mai sunt încă dintre pensionarii fabricii, oameni din toată ţara stabiliţi în oraşul de sub baraj. Ei îşi mai aduc aminte de acele vremuri, de cei care ziceau că, de va fi, ei o soarbă toată apa lacului sau despre cei care ziceau cu obidă: „Unde era casa mea / Acu-i strânsă Bistriţa…”. Lumini şi umbre, dar parcă prea multe umbre, cel puţin în primii ani ai perioadei comuniste, regretată de încă destui. Şi vremurile pe care le trăim parcă ne îndeamnă să tot privim nostalgici în urmă…