Românii se gândesc la domniile fanariote mai întodeauna când conducerea ţării apare poporului ca fiind coruptă, cu o administraţie veroasă, cu o fiscalitate excesivă şi cu instabilitate politică. Sfârşite cu secole în urmă, dar parcă încă vii în mentalul colectiv. Căci a fost perioadă de neaducere aminte. Poate doar pentru învăţătură.

Cine erau fanarioţii? Au fost membri ai unor familii de aristocrați greci din cartierul Fanar din Constantinopol, astăzi parte din Istanbul. Aceștia aveau o influență însemnată în Imperiul Otoman, au deţinut adesea dregătorii administrative importante, îndeosebi îndeplinind funcţii de dragomani. Între anii 1711 și 1821, mai bine de un secol, din rândul fanarioților au fost aleşi domnitorii Moldovei și Țării Românești, o perioadă cunoscută în istoriografia românească ca epoca domniilor fanariote. Poarta otomană a recurs la această măsură în urma atitudinii ultimilor mari domni pământeni: Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu. Primul se aliase cu ruşii împotriva turcilor, iar Brâncoveanu, ce devenise prea bogat (Altân Bey – Prinţul Aurului, i-au zis turcii) uneltise cu habsburgii. Turcii au desfiinţat orice formă militară alcătuită din români şi în secolul fanariot s-au desfăşurat pe pământ românesc îndelungatele războaie ruso-austro-turce.

La curtea otomană era permanentă nelinişte, sultanii aveau metehne care puteau duce la grabnică descăpăţânare a dregătorilor şi fanarioţii aveau motive să-şi teamă capul. Dregătorul fanariot venea sărac în ţările române, ba de multe ori contracta mari datorii pentru a urca pe tron şi pleca de aici bogat. Încerca să se îmbogăţească cât mai repede, căci era conştient că domnia sa era efemeră. Şi lăcomia a fost principala trăsătură a acestora, uneori sfârşită tragic. În această perioadă tumultuoasă, nu mai puţin de 31 de domnitori din 11 familii diferite s-au luptat pentru tronul țărilor române.

Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu şi primii fanarioţi

Se spune că 1711 marchează momentul oficial al instaurării influenţei directe greceşti asupra ţărilor române extracarpatice, dar acestea erau vădite cu mult timp înainte. Sultanii otomani au exercitat presiuni pentru alegerea domnitorilor timp de secole, încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, iar nobili greci, albanezi sau alţi levantini au concurat pe boierii români locali pentru dregătorii încă de la începutul secolului al XVI-lea. Să ne amintim de Despot Vodă, Gaşpar Grazziani, de curtea grecească a lui Radu Mihnea sau cea a lui Alexandru Iliaş, unul dintre ultimii muşatini, dar dus la pieire de grecul Batişte Vevelli. Această luptă pentru putere a unei pături greco-orientale a pregătit terenul pentru domniile fanariote.

Politica Imperiului Otoman față de cele două principate românești s-a schimbat încă din veacul al XVII-lea. Deși şi-au păstrat autonomia, Moldova și Țara Românească intrau tot mai des în conflict cu otomanii, imixtiunea lor era tot mai mare, în special din cauza nesupunerii voievozilor. La început de secol al XVIII-lea, Imperiul Rus ajunsese cu hotarele aproape de români, iar habsburgii aveau frontierele pe linia Carpaţilor. Motiv pentru români să spere la sprijin din partea puterilor creştine. Nesupunerea domnilor pământeni era tot mai vădită, mai ales în contextul promisiunilor Imperiului Rus, cea mai mare putere ortodoxă a vremii, de a proteja pe ortodocşii români.

Un moment de răscruce în ceea ce a privit politica Imperiului Otoman față de ţările române a fost războiul cu ruşii din 1710-1713. Încă de la începutul său, Dimitrie Cantemir şi-a afirmat orientarea filorusă şi s-a aliat cu ţarul Petru I. Dar primul mare istoric creştin al turcilor nu a receptat corect puterea otomană pe care o vedea aproape de agonie. Şi a urmat  înfrângerea rușilor şi moldovenilor în bătălia de la Stănileşti, de pe Prut, şi Cantemir a ales calea exilului, iar turcii au hotărât să trimită pe tron un domn loial, care să fie numit  direct. Şi a fost urcat pe tronul Moldovei un grec din Fanar numit Nicolae Mavrocordat.

Constantin Brâncoveanu a fost mazilit la 1714, una dintre faptele imputate fiind ajutorul dat de marele spătar Toma Cantacuzino moldovenilor şi ruşilor la Stănileşti. Dar şi presupuse legături cu austriecii şi, de asemenea, averea fabuloasă despre care aflaseră iscoadele turcilor. Împotriva lui Brâncoveanu a ridicat pâră şi unchiul său, Constantin Cantacuzino, sfetnicul său vreme de mulţi ani. Dar acesta îşi dorea fiul pe tron, pe Ştefan Cantacuzino, văr drept lui Vodă Brâncoveanu. La Edikule, Brâncoveanu murea împreună cu fiii săi, dar şi Ştefan şi Constantin Cantacuzino au avut aceeaşi soartă. Decizia de a numi un domnitor străin în Muntenia a venit după ce Ștefan Cantacuzino s-a aliat cu comandantul militar habsburgic, Prințul Eugeniu de Savoia, la începutul Războiului Ligii Sfinte. Şi în Ţara Românească a fost mutat Nicolae Mavrocordat din Moldova la 1716.

Perioada domnilor fanarioţi a fost caracterizată încă de la începutul ei de politici fiscale excesive, impuse de cererile otomane, dar și de ambițiile domnitorilor, care, fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Iar această fiscalitate a a adus repede în stare de sărăcie lucie pe locuitorii celor două ţări româneşti.

Blestemul ţăranilor?!

Constantin Mavrocordat a fost un domnitor influent, conducând atât Moldova, cât și Țara Românească de nu mai puţin de 10 ori între anii 1733 și 1769. A fost considerat unul dintre domnitorii luminaţi din rândul fanarioţilor, cu o importantă operă reformatoare, e drept în limitele impuse de stăpânirea turcă. A urcat pe tronul Munteniei de 6 ori și pe cel al Moldovei de 4 ori.  În 1769, în timpul ultimei sale domnii în Moldova, când Imperiul Rus se războia cu Imperiul Otoman, Constantin Mavrocordat a fost capturat de ruși și omorât.

Grigore Callimachi a domnit în Moldova de două ori: între iunie 1761 și martie 1764 și între martie 1767 și iunie 1769. Acesta s-a aflat pe tron într-o perioadă cu numeroase conflicte între ruși și turci. În 1769, odată cu izbucnirea unui nou război ruso-turc, Callimachi a solicitat sprijin în bani turcilor pentru a putea strânge trupe mai bune. După ce a primit banii ceruţi, în loc să-și plătească soldații, el şi-a achitat o parte din datorii şi armata sa s-a alăturat rușilor. A fost considerat trădător de către turci, arestat şi dus la Constantinopol, unde a fost executat prin decapitare pe 9 septembrie 1769.

Grigore al III-lea Ghica a fost domnitor al Moldovei de două ori, între martie 1764-ianuarie 1767 și din nou între septembrie 1774 și septembrie 1777, precum și conducător al Țării Românești între octombrie 1768 și noiembrie 1769. Domnia sa în Moldova a coincis cu perioada în care turcii și rușii au decis ca Bucovina să fie cedată Imperiului Habsburgic. Ghica s-a opus acestei hotărâri, ceea ce a dus la ordinul Porții de a fi asasinat. Ironia sorții a făcut ca cel care l-a ucis să fie chiar prietenul său cel mai bun, Ahmed-beg Capigibașa. Moldovenii şi în special cei din provincia numită Bucovina l-au considerat martir şi i-au cinstit memoria, printre ei fiind şi Eminescu, Porumbescu sau Onciul.

Nicolae Mavrogheni a fost domnitor al Țării Românești între aprilie 1786 și septembrie 1790, ajungând pe tron cu sprijinul lui Gazi Hasan Pașa, comandantul flotei otomane. Înscăunarea sa nu a fost bine primită nici de popor, nici de boieri. Era un om fără cumpăt, pătimaş şi vărsător de sânge. Mavrogheni a fost decapitat pe 30 septembrie 1790, din ordinul lui Hasan Pașa, fiind acuzat de insubordonare față de Poartă.

Constantin Hangerli a ocupat tronul Țării Românești între noiembrie 1797 și ianuarie 1799. A fost considerat unul dintre cei mai lacomi și corupți domnitori fanarioți, care a crescut taxele şi care a provocat mai multe revolte în țară. Țăranii din Muntenia au ajuns până acolo încât să sprijine banda lui Pazvantoglu, care jefuia ambele maluri ale Dunării, aducând tulburări şi pagube însemnate Imperiului Otoman. Nemulțumiți, turcii l-au condamnat la moarte şi Hangerli a fost decapitat la sfârșitul anului 1799.

Alexandru Șuțu a fost domn al Moldovei între iunie 1801 și septembrie 1802 și domn al Țării Românești în trei rânduri: august 1806-octombrie 1806, decembrie 1806, și noiembrie 1818-ianuarie 1821. A fost ultimul domn fanariot al Ţării Româneşti. În timpul ultimei sale domnii, Șuțu a simţit că vremurile se schimbă şi a încercat să adune cât mai multă avere prin orice fel de mijloace. Lăcomia sa a condus la asasinarea sa prin otrăvire în anul 1821. Moartea sa a grăbit ridicarea Adunări Norodului conduse de Tudor Vladimitrescu în Oltenia şi începutul „Zaverei”.

Sfârşitul domniilor fanariote şi „Zavera”

Domnitorii fanarioți, de origine greacă fiind, au considerat că a sosit vremea ridicării fiilor Eladei şi au sprijinit revoltele grecilor de după 1820 și mișcarea „Filiki Eteria” în Moldova și Muntenia condusă de Alexandru Ipsilanti, fiu de fost domn fanariot. Dar sprijinul ruşilor nu a venit, în ciuda promisiunilor lui Capo d’Istria, consilier ţarist de origine greacă, iar pandurii şi eteriştii nu au luptat cu credinţă împreună. Turcii au învins la Drăgăşani şi au răspândit o cumplită represiune. În primăvara anului 1822, boierii români de la București și Iași au trimis delegații la Istanbul pentru a cere Înaltei Poarți domni pământeni şi după lunga perioadă fanariotă un domn român, Ioniță Sandu Sturdza, a fost pus pe tron la Iaşi, iar în Muntenia a fost numit Grigore al IV-lea Ghica. Dar aceste domnii au fost de scurtă durată, căci nu bine au plecat turcii şi au venit îndată ruşii şi greu au scăpat românii de ei. Şi au înţeles că jugul creştin este la fel de greu ca cel necreştin, poate chiar mai greu şi mai nemilos.

Prof. dr. Daniel DIEACONU